Vina de a supraviețui

Marin Mălaicu-Hondrari Publicat la: 25-09-2015

Încep să scriu despre Paul Celan stăpânit de ridicolul trudei de a scrie despre Paul Celan. Noi, toți cei care am citit poeziile scrise de Anne Sexton, știm că suicides have a special language, că versurile se plătesc din greu și că spațiile goale dintre ele nu se pot umple cu interpretări critice care de care mai sofisticate, adică mai găunoase. Oamenii sunt insuportabili, cuvintele sunt neputincioase, istoria e o infecție ce se propagă cu rapiditate fatală. Memorie maculată, transpusă în imacularea paginii. Un tânăr care își pierde părinții, apoi își pierde țara, apoi își pierde mințile. Un evreu cernăuțean la Paris, scriind în limba celor care i-au ucis părinții și au încercat să-i ucidă neamul. Un orfan pentru care „timp al inimii” înseamnă timpul petrecut alături de Ingeborg Bachmann, cea pentru care el este mai întâi un poet întâlnit în atelierul unui pictor, „l-am remarcat oarecum pe poetul Paul Celan”, pentru ca, peste numai două zile, să scrie: „Paul Celan, poetul suprarealist foarte fascinant”. Ei îi umple camera cu flori roșii. Alături de Ingeborg, sângele din mac se face opium și memoria ațipește: vina pentru că a supraviețuit nu mai e atât de amară, regretele celor care n-au reușit să-l elimine nu mai sunt atât de evidente. Dar în timpul inimii se strecoară contramăsura. Schimbă locurile, schimbă orașele, niciodată România. Mașinile de care se simte urmărit șterg urmele iubitei. De două ori încearcă să-și omoare soția. „Totul, cel mai greu lucru chiar, căpăta aripi, nimic nu rămase-n loc”. Un evreu cernăuțean cu cerul înnegrit de obsesia istoriei, o istorie violentă. „HITLERISM, HITLERISM, HITLERISM, CASCHETELE!”, îi scrie el lui Max Frisch. Un evreu cernăuțean cu creierul vraiște sub apăsarea caschetei. Și în tot acest timp, printre răbufniri de orgoliu nemăsurat, printre lecturi și premii (Germania și Austria, cu obstinație), printre traduceri, printre relații speciale, dar atât de pasagere, printre certuri și împăcări cu Ingeborg Bachmann, cu Gisèle de Lestrange, cu Nelly Sachs, cu Heinrich Böll, cu fiul lui, Eric, Paul Celan sau mai degrabă Paul Antschel, ticluiește o răzbunare cumplită: va ajunge cel mai mare poet de limbă germană din secolul XX. Poezia lui se face istorie, adică o infecție ce se propagă cu rapiditate. De acum, poate să se ducă liniștit să doarmă în Sena: „săpăm o groapă-n văzduh acolo se zace nu strâmt”. Poezia germană de după Celan e în întregime infestată de sânge evreiesc. Și-acum să mai spună cineva că poeții nu știu pe ce lume trăiesc.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe