Creșterea economică fără dezvoltare este imputabilă politicului

Lucian Catrina Publicat la: 16-11-2018

Creșterea economică este un indicator statistic, extrem de util, care reflectă evoluția activităților economice dintr-o țară, într-un interval de timp, de regulă un an calendaristic. Politicienii se laudă că economia crește, că asta li se datorează doar lor și că surplusul de venituri trebuie să fie distribuit populației, pentru ca aceasta să resimtă beneficiile creșterii economice. Din păcate, există o mare confuzie între ceea ce înseamnă creșterea economică și dezvoltarea economică și socială a unei țări. În vreme ce creșterea economică măsoară viteza afacerilor, creșterea volumului de mărfuri și servicii realizate, dezvoltarea măsoară calitatea serviciilor publice de care beneficiază populația, precum și calitatea mediului economic. Într-un demers explicativ foarte simplist, o țară dezvoltată înseamnă o țară cu servicii de educație moderne, cu servicii publice de sănătate avansate, cu locuri de muncă superioare, care produc o valoare adăugată mare, cu structuri și infrastructuri care să ofere competitivitate mediului economic. Creșterea și dezvoltarea nu se exclud, ci, dimpotrivă, creșterea orientată către investiții publice pe termen lung aduce dezvoltare. De asemenea, dezvoltarea economică este cea care consolidează creșterea economică. Dar ce faci atunci când creșterea nu ajunge deloc în investiții și dezvoltare, ca în cazul României? Nu ar trebui să uităm niciodată că economia este ciclică și că intervalele de creștere și scădere sau stagnare se succed la anumite intervale de timp.

Chiar dacă nu trebuie să fim cu toții economiști, ar trebui să citim măcar episodul biblic în care Iosif a tălmăcit coșmarul celor șapte vaci grase mâncate de cele șapte vaci slabe și a prefigurat, pentru prima dată, durata medie a unui ciclu economic. Învățându-și faraonul să profite de anii de bunăstare, pentru a avea resurse în anii de secetă, Iosif a proiectat cea mai bună metodă de comportament economic de-a lungul unui ciclu economic: atunci când ți-e bine, construiești și agonisești, iar atunci când vin vremuri grele, recesioniste, ești pregătit pentru că ai deja asigurate instrumentele cu care să te poți apăra.

 

România a ratat și al doilea ciclu de creștere economică

România se apropie tot mai repede de încheierea unui nou ciclul de creștere economică, pe care, din păcate, nu l-a fructificat aproape deloc din perspectiva dezvoltării economice, sociale, culturale și umane. Nu este primul, ci este al doilea ciclu consecutiv de creștere economică pe care l-am ratat ca urmare a deciziilor politice de slabă calitate, care au urmărit exclusiv obiective pe termen scurt și foarte scurt. În cei peste 20 de ani care au cuprins aceste cicluri (1999-2008, 2011-2018), sistemul de învățământ s-a degradat și mai tare, infrastructura școlară și sanitară este la fel de precară, căi de transport rapid de mărfuri nu s-au construit, iar infrastructura de comunicații și transferurile de know-how au avut ritmuri tot mai modeste. Cantitativ am avut unele salturi, însă calitativ stăm cel puțin la fel de rău.

La originea deciziilor de care depinde dezvoltarea unei națiuni se află, evident, factorul politic, reprezentat în primul rând de guvern, dar și de autoritățile administrației publice locale – așa-numitele „guverne locale”. Este evident că orice generalizare are limitele și erorile ei, însă imaginea de ansamblu ne arată că, în ultimii 20 de ani, România s-a dezvoltat cel mai puțin din grupul de 13 state care a aderat la Uniunea Europeană după 2004. Acest lucru este cu atât mai revoltător cu cât România a avut potențialul economic și uman cel mai ridicat dintre toate statele fost comuniste, care, în contextul unei bune guvernări, ar fi confirmat pe deplin teoriile privind convergența reală formulate de Robert Solow în secolul trecut. Altfel spus, dacă țara ar fi fost guvernată corespunzător, am fi văzut cu ochii noștri cum se elimină rapid decalajele de dezvoltare dintre România și statele dezvoltate din UE. Din păcate, nu am asistat decât la o pierdere constantă de resurse, fie că vorbim despre exploatarea și utilizarea ineficientă a resurselor naturale, fie despre degradarea activelor viabile din industrie și agricultură, fie despre pierderea celei mai valoroase și greu regenerabile resurse – resursa umană bine instruită.

 

Politicul a fost și este prima piedică în calea dezvoltării

Istoricii spun, pe bună dreptate, că unele fenomene sociale au o tendință de repetabilitate. De pildă, cele două cicluri de creștere economică înregistrate de România între anii 1999-2008, respectiv 2011-2018 au o multitudine de caracteristici comune, pe care ar fi bine să le descriem, chiar dacă și mult prea succint. În primul rând, ambele începuturi ale ciclurilor de creștere economică se suprapun, la nivel central, pe două regimuri politice cu puternice accente autoritare și tendințe de regimuri personale. Atât Guvernul Adrian Năstase, precum și Guvernele PSD-ALDE de mai târziu și-au orientat majoritatea eforturilor către acțiuni specifice regimurilor autoritare și sistemelor economice cvasicentralizate: imixtiuni brutale în zonele în care piața liberă funcționa eficient; alterarea concurenței loiale prin politici fiscal-bugetare dăunătoare; restricționarea brutală a accesului la resurse; deficite bugetare excesive, utilizate pentru acoperirea cheltuielilor curente ale statului, și nu pentru investiții, precum și compromiterea unui bun, care, deși este intangibil, el este extrem de valoros în economia modernă – încrederea în mediul de afaceri din țară. Așadar, conducătorii guvernelor amintite au utilizat resursele financiare suplimentare generate de creșterea economică la care au adăugat banii împrumutați, pentru a genera iluzii de bunăstare în rândul electoratului. În același timp, ritmul alocărilor investiționale a scăzut de la 6-7% din PIB (perioade de recesiune), la cca 3% din PIB (perioade de creștere economică). Cu toate acestea, chiar dacă veniturile populației au crescut aproape în fiecare an, puterea lor de cumpărare a avut un avans extrem de modest. Manifestările autoritare de putere ale celor care au condus guvernele de-a lungul celor două cicluri economice au afectat nu numai mecanismele pieței libere, ci și independența organelor judiciare sau libertatea de expresie a presei.

La un nivel administrativ inferior celui central, între cele două cicluri de creștere avem iarăși similitudini, descrise extrem de succint de către jurnaliști prin termenul – „baroni locali”. Așadar, conducătorii aleși ai cetăților prezintă ei înșiși caracteristici autoritare pronunțate, la un nivel teritorial restrâns, în primul rând prin modul discreționar de utilizare a resurselor financiare locale. Legislația deficitară a permis ca resursele financiare din bugetele locale să fie utilizate mai degrabă în scopuri electorale – acțiuni pseudocaritabile, indemnizații sociale acordate fără o evaluare a persoanelor vulnerabile, organizarea de petreceri, concerte, sărbători și nelipsiții mici cu bere. În ciuda descentralizării unor competențe administrative la nivel local – în domeniul educației, serviciilor de sănătate, amenajării teritoriului –, conducătorii locali au alocat mai multe resurse consolidării lor electorale, decât investițiilor în dezvoltarea locală.

Mai mult decât atât, între politicienii autoritari de la centru și politicienii autoritari de la nivelul comunităților locale a existat în permanență o tensiune privind accesul la resursele bugetare. Ea s-a manifestat fie în centralizări excesive ale alocărilor bugetare de la nivelul guvernului, fie în timide încercări de descentralizare a resurselor bugetare. „Pixul” răposatului Mischie, în voința căruia stăteau banii strânși din impozite și taxe, s-a reîntors în anul 2018 în mâna de la centru a președintelui principalului partid de guvernare. Cu ajutorul resurselor de la buget, acesta își consolidează nu numai poziția electorală, dar a reușit să evite cel două tentative de demitere de la conducerea partidului. Lipsa proiectelor de dezvoltare la nivel local se justifică prin centralizarea resurselor financiare, atâta vreme cât guvernul asigură în anii de creștere economică (2017-2019) bugete minime de funcționare. Așadar, caracteristica liderilor autoritari, indiferent de continentul sau țara de referință, este aceea că aceștia confundă bugetul public cu propriul buzunar și consideră că alegerea lor într-un ciclu electoral, îi îndreptățește să dispună discreționar de resursele unei societăți. Până la atitudinea de tip „Statul sunt eu!” mai este doar un pas foarte mic.

 

Prociclicitatea este caracteristică a statelor subdezvoltate

Știu că termenul „prociclic” este un termen pretențios, folosit preponderent de economiști. Însă pentru a înțelege mai bine sensul prociclicității, ar trebui să ne imaginăm ce s-ar produce dacă aruncăm cu gaz pe un foc care arde puternic și ce se întâmplă dacă aruncăm cu apă pe un foc aproape stins. Minima logică ne spune că focul (adică economia) trebuie întreținut, adică focul nu trebuie stins și trebuie să ne ferim să provocăm o explozie. Uneori, am încercat să găsesc o justificare obiectivă pentru care politicienii aruncă cu gaz pe foc în perioadele de creștere economică. De pildă, fiecare dintre noi a trăit momente caracterizate de un exces de optimism, crezând că vremurile bune vor dura la nesfârșit. Numai că politicienilor nu le este îngăduit să cadă în această capcană, pentru că ei nu decid numai pentru propria persoană, ci pentru destinele unor popoare, consecințele fiind pe termen mediu și lung.

„Toate-s vechi și nouă toate”, ne avertiza poetul nostru național. De pildă, statele din America Latină se zbat de mai multe decenii în subdezvoltare economică și socială severă, fiind rezerva de forță de muncă ieftină a Nordului dezvoltat și, mai recent, a statelor europene puternice. Statele latine nu duc lipsă de resurse, așa cum am fi tentați să credem, ci, dimpotrivă, sunt state înzestrate cu resurse valoroase în economia prezentului: petrol, minereuri, lemn etc. Și atunci de ce unele state bogate sunt atât de sărace? Pentru că bogățiile lor nu sunt valorificate local, ci iau calea exportului ca materii prime pentru economiile dezvoltate. Câștigurile mari și bunăstarea generală nu vin niciodată doar din exportul de resurse, ci din valoarea adăugată mare pe care o aduc structurilor economice resurselor. Or, aceasta se face prin active tehnologice foarte avansate, prin forță de muncă superior calificată și prin politici de susținere competitivă a capitalurilor. Talvi și Vegh, doi economiști importanți, au studiat îndelung cazul statelor sud-americane și au ajuns la concluzia seacă potrivit căreia răul vine exclusiv din zona politică. Subdezvoltarea, autoritarismul și starea permanentă de recesiune este cauzată de politicienii autoritari, care promovează politici prociclice, adică angajează cheltuieli uriașe pentru consum – pensii, salarii, ajutoare sociale și indemnizații – deși știu că bugetul de stat nu le poate acoperi. Astfel, distanța dintre iluzia bunăstării și pornirea tiparniței de bani a ajuns atât de mică, încât cu cât cresc mai mult veniturile populației, cu atât aceasta este mai săracă. Sărăcia generată de politicile prociclice se află la originea exodului masiv de populație activă și poate, uitându-ne la statele sud-americane, înțelegem de ce peste 4,5 milioane de români au ales să lucreze în statele dezvoltate din Uniunea Europeană.

 

De ce regimurile autoritare nu promovează dezvoltarea?

Este evident că regimurile autoritare sunt mai rapide și mai eficiente în procesul decizional comparativ cu sistemele democratice, chiar și când vine vorba despre politicile economice. În timp ce în regimurile autoritare decizia se ia de un individ sau un grup restrâns de indivizi, netransparent, fără presiunea opiniei publice, democrația acționează lent, pentru că presupune dezbatere, transparență, consultări, proceduri și legalitate. Chiar dacă regimurile autoritare ar putea promova mult mai repede politici pentru dezvoltare economică și socială, nu o fac pentru că nu sunt orientate către un asemenea scop. Regimul autoritar este orientat pentru consolidarea unei relații de dependență între electorat și liderii politici, în vreme ce dezvoltarea însemnă o societate compusă din indivizi independenți economic, social, profesional și cultural.

Regimurile autoritare nu reușesc să combată nici riscurile economice, nici să atenueze panta recesionistă a ciclului economic tocmai din cauza orientării lor prociclice și a minimizării importanței pârghiilor pieței libere. Regimurile autoritare nu sunt atente la semnalele pieței și, de multe ori, chiar dacă le observă, consideră că printr-o decizie politică le poate anula.

Mulți vor spune că nu te poți lupta cu recesiunea economică și că nu poți evita suișurile și coborâșurile ciclului economic. Este drept că economiștii caută de mult timp cele mai bune răspunsuri privind modalitățile în care se pot atenua efectele scăderii economice. Unii, înțelegându-l mai bine pe Keynes și adaptându-se contextului, chiar au reușit! Nu trebuie să uităm, de pildă, căderea economică abruptă a României în anul 2009, cu peste 7,2% din PIB, în vreme ce pentru Germania recesiunea a însemnat o semistagnare, adică doar un mic deranj. Numai și această comparație ne arată că o țară pregătită corespunzător, care a știut să fructifice perioadele de creștere economică, nu va suferi prea mult sau chiar deloc atunci când economia națională sau cea regională intră în declin. Înțelepciunea populară românească ne spune că dacă îți faci iarna car și vara sanie nu o să-ți fie rău, străbunii noștri înțelegând bine și de demult cum acționează ciclicitatea sezonieră și care este calea cea mai bună de urmat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe