Simona Halep și cinematografia românească

Adrian Păduraru Publicat la: 25-09-2018

Răsărit de soare în Vamă. Clasic, fără vreun nor, fără emoția că nu îl vom vedea ridicându-se. Noi, cei vreo două sute. Nu am văzut niciodată atât de mulți oameni bucurându-se de frumusețea simplă a înălțării soarelui. Îi privesc, majoritatea în picioare, văzuți din față, dinspre mare. O linie de discipoli veniți să primească și apoi să dea mai departe realitatea și metafora luminii. Priviți din spate, un zid protector pentru sublimul efemer. Ar putea fi și un sublim continuu? Da, în alte dimensiuni, cred. Boleroul de la Stuf e din ce în ce mai puternic. Un punct, apoi o sferă parcă expulzată din mare de o altă sferă, soarele de mâine, care-i devine suport și apoi se retrage așteptându-și rândul.

Alte manifestări de Centenar în Gara de Nord. București, România. Zeci de afișe, ca rufele la uscat deasupra străduțelor venețiene, anunțând Spionul care mi-a dat papucii. Producție americană, un film despre care nu îmi permit să spun că este un film de mâna a doua, mă rog, a cincizecea dacă am fi miriamani. Plutește peste oameni ca un afiș cultural despre istoria României la Centenar. Cred că are legătură cu trendul blănițelor și pompoanelor de madame interbelice care astăzi au ieșit în stradă cu papucii ridicoli, machiaj gros și maniere grosiere. O boxă portabilă, cu luminițe, ar înlocui patefonul și felinarul roșu. Parcă ne văd reprezentați la Bruxelles, pentru gospodine localitatea aceea cu nume de varză, de o colegă de a lor, plinuță, înfoiată, cu pomponei roz și pantalonași trei sferturi, cu taioraș bleu cu steluțe, de îmi vine să strig: nu ieși, bre, pe prispa țării așa, în creierul gol!

Vorbim în van. De treizeci de ani și acum mai mult sau mai puțin ca oricând. Nu există timp, energie, preocupare, competență pentru vreun fel de strategie: de țară, economică, culturală. Majoritatea celor pe care îi plătim ca să se scălămbăie de-a politica nu au sau nu arată nici un interes major. Bătălii în care săbiile sunt de carton, dar orgoliile și miliardele, reale.

Fermieri si filmieri. Ați auzit despre fermierii care nu pot vinde brânză românească bună în România? Știți ce eforturi fac producătorii români de film pentru ca să poată aduce în cinematografe, în cel mai bun caz, câteva zeci de mii de spectatori?

Suntem în întârziere față de Bulgaria, față de restul Europei, defazați în istoria contemporană ca trenurile noastre care au întârziere încă înainte de a pleca. Pornim greu și târziu, dar, ca în anecdotă, măcar mergem foarte încet, la întâmplare, către nici o țintă. Ne mirăm că deschidem Historia App și vedem că pe aici nu trece nici un drum, schimbăm direcția, sensul, șepcile șoferilor și pălăriile cu viorici ca să ne urnim la vale, către un alt nicăieri.

Sighetu-Marmației. Gala folk „Floare de colț”, în al șaselea an. E emoționant să vezi de pe scenă câteva mii de oameni în picioare în jurul parcului „de pe centru”, unde cam tot atâția sunt așezați ca la un concert simfonic. Murmură, cântă, se bucură, se ridică în momentele entuziasmante. Ducu Bertzi, Mircea Vintilă, Vasile Șeicaru, Fără zahăr, Adrian Ivanițchi. Majoritatea spectatorilor sunt din Sighet, unii au venit la fiecare dintre edițiile anterioare. Dar sunt și „de pe sate”, de pe văile cuprinse între porțile de intrare în Maramureș. Ați simțit vreodată, trecând prin ele, cum lacrimile vă sar din miezul emoției direct în Iza? De la Baia-Mare, de la satul idem, din București, Suceava, Cluj, din dreapta Tisei, spectatori dornici de versuri sensibile, inteligente, cu umor sau nostalgii, de cântece noi sau devenite de ani buni șlagăre, le-am spune hituri, dar multe dintre acestea din urmă dispar odată cu sezonul și vedeta, pardon, „artistul” care le lansează, nu interpretează, căci nu are nici ce, nici cu ce interpreta.

Parcă mi-a fost dor de un lălăit manelistic care să îmi frângă inima, cu accent pe „a”, și sufletul, cu accent pe „u”. Nu spun că glumesc pentru că lectorii care să ia în serios fraza de mai sus nu citesc aceste articole. Ei „servesc” emisiuni sau foi volante care sunt adeseori de o prostie pe care acum treizeci de ani o puteam numi rară.

Între declarațiile infatuate ale celor mai mulți dintre manageri și realizările instituțiilor pe care le fericesc cu sacrificiul lor este o distanță uriașă, aproape două trasee paralele. Șefi de guverne, de ministere, de societăți, de drumuri, de curățenie (sau regii, mai bine spus așa, au multe în comun cu arta regiei), de instituții de cultură au mutat și mută în continuare munții din loc. Piedici insurmontabile au fost date la o parte spre realizări mărețe. Ar trebui să reapară Scânteia unde să scrie despre (Ura!) inaugurarea fantasticului, nemaipomenit-incredibilului tronson de autostradă care măsoară (Ura!) cincisprezece kilometri. Trăiască, trăiască, trăiască!

Îmi spunea directorul pogorât asupra unui centru cultural bucureștean: „La noi joacă de la Beligan în sus”. Maestrul Radu Beligan este deja foarte sus, domnule. Deși îl crezi foarte jos după ceea ce se întâmplă în curtea instituției, vezi că este superior. Spun „vezi” pentru că există o speranță: vecinătatea spitalului de ochi. Dar ce proiect managerial genial, ce realizări de un milion la sută! Ura! Trăiască!

Apropo, românii trăiesc în sărăcie aici sau pe aiurea, dar nivelul de trai a crescut uimitor și șocant. Ura! Localitățile sunt pline de ruine, de clădiri și locuri în paragină. Cine nu mă crede să iasă din București, din parlament, din guvern. Gropi în asfalt, unele atât de vechi, încât pot fi introduse în ghidul străzilor. Negi uriași, crescături numite construcții; pentru locuit, birouri și mai ales pentru comerț. Mă înfioară imaginea unei țări de care nu îi mai pasă nimănui, administrată de niște zei care ne disprețuiesc atunci când nu ne ignoră, o țară scăpată la vale fără control. Dar ne continuăm drumul european glorios. Ura! Ura! Ura! Trăiască! Trăiască! Trăiască!

Vina nu este doar a lor, oricine își poate dori orice. Problema este a societății care le-a permis și le permite să fie acolo și să își bată joc de noi. Vina este a noastră și mă includ. A lipsei noastre de atitudine, iar atitudinea cred că este un rezultat cultural.

Lipsa de atitudine publică din timpul comunismului a fost dată la o parte câțiva ani imediat după ’90. Dar rezultatele nu au apărut. „Grație” tuturor forțelor politice. Ce straniu sună „forțe”. Drept pentru care, majoritatea am revenit la nepăsare, frică, lehamite. Aceeași reacție palidă și în prezența succesului. Pentru corectitudine, recunosc, există și destule reușite. România a fost pomenită pozitiv în ultimii ani de cele mai multe ori datorită Simonei Halep. Iar noi am aplaudat-o din vârful degetelor. Apoi și datorită filmului românesc colecționar de trofee la mai toate festivalurile majore, cu excepția Oscarului. Care este reacția spectatorului român? Vede filme americane. Mă întreabă oamenii pe stradă, în foaier, după spectacolele de teatru, la evenimente, în avion sau taxi de ce nu mai joc în filme. Și le răspund că o fac, că în ultimii ani s-au adunat peste zece proiecte și în afară de o miniserie pentru HBO și o alta pentru Amazon, toate celelalte au fost producții sută la sută românești. Ridică din umeri și spun aproape toți la fel, că nu se mai fac filme românești bune. Când ați fost cel mai recent la cinematograf pentru un film românesc contemporan? A, nu, la televizor. Și rar. „Dacă nu sunt bune!” Încerc să nu mă las iritat. Complicat sau foarte ușor să cântărești valoarea unui film sau a oricărui alt fapt cultural fără să fi fost în contact cu el. Și apoi confuzia, „dacă îmi place mie, e valoros, dacă nu, nu”. Generată de același vid al educației culturale. Schema proprie de valori în afara căreia nu există nimic, însoțită de intoleranță, nonempatie. Educație culturală pentru care nu se face mai nimic. Poate Centenarul ar fi fost ocazia să pornim la drum în această direcție și în acest sens. Dar „cui ce-i pasă”. Nu avem timp de valori certe, recunoscute și cu atât mai puțin pentru aducerea în prim-plan a celor care ar putea deveni valori, cu îndrumare, încurajare și sprijin. Cred că orice stat normal, nu extraordinar, ar fi folosit culoarele de succes create. Măcar sute, dacă nu mii de terenuri de tenis pentru copiii înflăcărați, cam romantic termenul? de performanțele Simonei Halep, cu antrenori bine plătiți, pentru că buni sunt destui, cu finanțarea participării la turnee interne și internaționale pentru a nu face încă o tranziție (ne-am săturat!) de la votul la tenisul cenzitar.

În același stat normal ar mai fi existat cinematografe, nu doar în malluri, s-ar fi răscumpărat studiourile cinematografice Buftea sau, și mai bine, s-ar fi construit altele de ultimă oră tehnologică. Ar fi fost finanțate mai multe producții, astfel încât să se poată crea o bază solidă a piramidei filmului românesc.

Răspunsul: nu există bani. Acesta este un paradox. Cum să nu găsească bani oameni atât de pricepuți în a-i face cu zecile de milioane și atât de economi încât dintr-un salariu de 1 000-2 000 euro au pus deoparte în fiecare lună câte zece, douăzeci, o sută de mii? „De unde bani?” Și privirea le coboară pe ceasul cât o sută de salarii de minime pe cultură.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe