A te ascunde de tine însuți

Romeo Aurelian Ilie Publicat la: 25-09-2018

Robert Șerban este un caz atipic de poet. În sensul că, spre deosebire de majoritatea colegilor de breaslă care se reinventează periodic căutând noi și noi forme poetice în care să-și exprime ideile și sentimentele, lăsând uneori impresia că încă nu și-au găsit stilul și locul în panoplia poeziei, el dovedește cu noul volum de poeme, intitulat Tehnici de camuflaj (editura Tracus Arte, 2018) că a găsit formula câștigătoare. Această nouă apariție editorială vine în continuarea precedentelor Puțin sub linie (Cartea Românească, 2015) și ascuns în transparență (Polirom, 2017) atât din punct de vedere al mesajului poetic, cât și din acela al esteticii abordate: pilule de înțelepciune surprinse în imediatul vieții cotidiene, formulate într-o manieră aparent simplistă, ce atacă, în fond, transcendența.

Primele două poeme din noul volum, fără a fi, conform obiceiului, arte poetice, punctează cei doi vectori de forță ai unei vieți trăite cu rost – suferința nemeritată din asumarea căreia se stoarce cea mai bogată sevă brută – „viața m-a făcut/ om bun/ cum jugul/ îl face harnic/ pe animal”; și dragostea pentru aproape, care este, conform poetului, cea mai bună tehnică de camuflaj: „uneori/ ca să nu fii recunoscut/ e suficient să-și lași barbă/ plete/ să te îngrași/ să-ți îndeși o șapcă pe cap/ să mergi puțin aplecat/ cu privirea în pământ// sunt atâtea și atâtea/ tehnici de camuflaj/ dar cea mai bună/ tot dragostea pentru aproapele/ se dovedește a fi”.

În fiecare dintre aceste două poeme de deschidere poetul strecoară câte un grăunte de mesianism: în cel dintâi, jugul trimite la simbolistica crucii lui Hristos, nemeritată, dar asumată și astfel dătătoare de viață. În cel de-al doilea, însăși sintagma  „tehnici de camuflaj” duce cu gândul la preceptul biblic conform căruia fapta bună trebuie făcută în deplin anonimat – „să nu știe stânga ce face dreapta”.

Așadar, dintru început, volumul se așază pe temeliile mesajului hristic. Ceea ce face ca întregul conținut al cărții să se înfățișeze ca un templu al smereniei, înțeleasă atât ca discreție absolută, cât și ca împuținare de sine asumată. Iar un prim exemplu în acest sens, îl avem în versurile următoare: „Dumnezeu/ e întotdeauna/ cu un pas înaintea mea/ iar pe mine/ nici măcar/ Petru/ nu mă cheamă”.

Tendința poetului de a se micșora este însoțită și de aceea de a se ascunde în cel mai negru întuneric: „stai pe întuneric/ tot mai rar găsești un loc/ în care să nu intre lumina defel/ să nu fie umbre/ să nu se vadă la un centimetru/ să fie perfect// n-aștepți nimic/ și totuși din când în când/ întorci capul/ ca orice curios// zâmbești/ în fond ești un om vesel/ sigur pe tine/ pe micile ticuri/ pe puținele lucruri pe care le-ai învățat prin repetiție/ n-ai frici spaime terori// zâmbești din nou/ prin manșeta cămășii/ fosforul de la ceas/ îți răspunde”. Dar finalul poemului ne arată că însuși autorul este conștient că nu se poate întru totul ascunde, că lumea este mai puternică și că oricând se va găsi un „fosfor de la ceas” care să-l scoată afară, unde să dea piept cu realitatea.

Iar cea mai bună metodă de a da piept cu realitatea se dovedește a fi aceea de a o privi în ochi, dar și de a te proiecta cu mintea dincolo de ea, în transcendent, știind că răspunsurile esențiale de acolo vin: „am cunoscut un om/ care a fost fulgerat/ în mijlocul câmpului// nu doar că n-a căzut din picioare/ ci a continuat să meargă/ legat cu fulgerul de cer/ ca o jucărie teleghidată/ i-am spus neîncrezător că/ Dumnezeu este mare/ mi-a răspuns surâzând că/ Dumnezeu e copil”. 

Interesant la Robert Șerban este raportul dintre sine și Divinitate. Acest „Dumnezeu este copil” din citatul anterior ne arată cum el alege să-l minimizeze cumva pe Dumnezeu, fără însă a o face cu adevărat, tocmai în încercarea de a și-L apropia mai bine, de a și-L face mai accesibil, mai intim. Nevoia aceasta de intimitate cu Divinitatea reiese și din poemul acesta: „de pe o cruce pe alta/ Iisus s-a mutat/ de miliarde și miliarde de ori// într-o zi/ va ajunge și pe a mea// vom sta spate la spate/ iar el o să mă întrebe/ care dintre tâlhari am fost/ care dintre tâlhari voi fi”.

A nu se înțelege totuși că poetul se transformă într-un mistic, el nu lasă să se înțeleagă așa ceva. Și aceasta pentru că, așa cum am mai specificat, el nu încetează să rămână conectat la realitatea obiectivă, palpabilă, cotidiană din care își și extrage inspirația necesară. Faptul că așa stau lucrurile reiese și din versurile: „mai știi seara când am ieșit/ în fața blocului/ să fotografiem ploaia de stele/ și ne-am trezit cu un lighean de apă în cap/ fiindcă doamna Milena a crezut că vrem/ s-o pozăm în cămașă de noapte/ și s-o punem pe facebook// mai știi că mi-ai spus să scriu/ despre faza asta/ iar eu ți-am răspuns că e banal/ dar ai insistat și ai zis că pot să mai schimb/ câte ceva/ ca să iasă fain/ iar eu nu am schimbat decât/ pișatul cu apa”. 

Robert Șerban este un poet cu rădăcinile bine înfipte atât în iluzoriul realității cotidiene, de unde își extrage subiectele, cât și în tăria transcendenței, de unde își extrage puterea creatoare. Tehnici de camuflaj este o carte necesară, o carte vie, cu personalitate și cu un destin propriu. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe