Despre populismul economic și polarizarea socială

Lucian Catrina Publicat la: 25-09-2018

Populismul, în sens larg, reprezintă un curent de manifestare politico-ideologic de gândire, ce se caracterizează printr-o reacție favorabilă necondiționată a politicienilor la dorințele generale exprimate de persoanele cu drept de vot, chiar dacă, prin relativa satisfacere a acestora, vor fi afectate înseși interesele reale ale poporului. Într-un sens restrâns, populismul reprezintă o atitudine demagogică, o vânzare de iluzii, dar care nu poate fi scoasă din spectrul raționalității oamenilor politici. Din punct de vedere istoric, germenul populismului poate fi identificat la sfârșitul secolului al XIX-lea, atunci când, pe fondul industrializării, oamenii s-au confruntat cu primele situații concrete de „eșec al pieței” generate de fenomene precum șomajul, distribuirea injustă a câștigului între factorii de producție, în special către factorul muncă sau prin erodarea puterii de cumpărare a monedei moderne.

Din punct de vedere teoretic, putem să spunem că James Buchanan, laureat al Premiului Nobel pentru contribuțiile sale la teoria alegerii raționale, este unul dintre principalii economiști care a identificat cauze ale comportamentului oportunistic al oamenilor politici: omul politic este văzut ca antreprenor politic ghidat de un sigur obiectiv, pe termen scurt – maximizarea numărului de voturi.

 

„Prietenii” austerității sunt „părinții” naturali ai populismului în Europa

Populismul economic nu are nicidecum prima sa formă de manifestare în zilele noastre! În ultimul secol și jumătate, el a prins forma mai multor tipuri de utopii economice, unele extrem de dăunătoare pentru statele europene care au căzut în capcana lor: corporatismul în Italia, comunismul în Europa Centrală și de Est.

Cauzele care au condus la o aderență foarte mare pentru politicienii și partidele politice care promovează soluții providențiale sunt însă diferite. Dacă în secolul trecut acestea și-au găsit liantul în eșecul generat de piața liberă, începând cu anul 2007, populismul din Europa s-a fundamentat în principal pe eșecul economic și social al politicilor de austeritate. În perioada 2007-2010, Europa a traversat, fără îndoială, o criză solidă de finanțare a deficitelor bugetare și o perioadă dificilă de refinanțare a datoriilor ajunse la maturitate. Din păcate, politicienii au fost cei care au promovat politici populiste prociclice și au împins statele în grave deficite de finanțare și tot politicienii ar fi trebuit să găsească soluții optime la această criză.

După mai multe ezitări, politicienii europeni au considerat că „tăierile bugetare” reprezintă singura soluție pentru ajustarea dezechilibrelor macroeconomice acumulate în perioada 1998-2007. În principiu, o ajustare bugetară corectă ar fi primit o puternică susținere populară dacă aceasta s-ar fi orientat către eliminarea risipei de resurse și către o gestiune mult mai eficientă a resurselor disponibile. Numai că austeritatea implementată în mare parte din statele membre ale Uniunii Europene a fost de slabă calitate. În mai mult de jumătate din statele UE, ea s-a manifestat mai degrabă prin diminuări sau înghețări ale salariilor sau pensiilor, prin diminuări ale cheltuielilor sociale, prin renunțări la producerea unor bunuri și servicii publice, prin încetinirea ritmului investițional, la care s-au adăugat majorări ale impozitelor pe consum. Așadar, politica de austeritate a afectat puternic exact categoriile sociale cele mai expuse la riscul de sărăcie: angajații cu salarii mici; pensionarii din sistemele publice care nu obțineau venituri din alte surse, persoane cu dizabilități. Din punct de vedere politic, austeritatea a însemnat pentru guvernele care au implementat-o un sărut al morții (the kiss of death), așa cum spunea Alberto Alesina în 2010, care a alimentat frustrări sociale și a creat o puternică neîncredere în piața liberă. Pentru partidele din opoziție și partidele extremiste, politica de austeritate a devenit o trambulină de relansare a ofertei electorale deoarece a alimentat promisiunile utopice specifice populismului economic, pornindu-se în primul rând de la negarea nevoii de disciplină financiară și de la contestarea capacității pieței de a se autoregla.

 

Legea scrisă în Parlament nu bate legitatea economică

Niciunui parlament din lume nu-i este foarte greu să adopte legi cu caracter populist, prin care se pot genera creșteri imediate ale veniturilor salariale, ale pensiilor sau ale prestațiilor sociale. Iluzia se creează imediat, însă costurile suportate sunt mai mari decât beneficiile și sunt resimțite pe un termen mai lung. Relațiile dintre cerere și oferta din piață sunt, fără îndoială, distorsionate de măsurile adoptate de guvern. Proba competenței pentru un guvern responsabil se traduce în capacitatea acestuia de a stimula oferta. Oferta se stimulează greu, pentru că o creștere a ofertei nu se poate realiza decât prin investiții publice și private, prin capital uman de bună calitate și prin competiție loială între agenții economici. În schimb, pentru a stimula cererea agregată este suficient ca parlamentul sau guvernul să adopte o lege prin care să crească veniturile. Așadar, populismul economic înseamnă alegerea variantei mai simple – stimularea cererii, cu speranța că, odată cu creșterea consumului va veni din urmă și oferta. Poate că acest lucru se verifica în secolul trecut, atunci când economiile erau ermetic închise printr-un sistem protecționist foarte sever. Astăzi, când economiile acționează deschis, cu tot mai puține frontiere economice, stimularea consumului prin mișcări bruște ale veniturilor nu mai produce decât dezechilibre macroeconomice: cererea suplimentară se satisface, căci mâna invizibilă nu a murit, însă nu din creșterea ofertei interne, ci pe calea importurilor; excesul de cerere înseamnă inflație, adică sterilizarea creșterii de venituri, fluxuri negative de capitaluri. Politicile economice populiste generează efecte negative directe și puternice asupra stabilității finanțelor publice, afectând relația dintre venituri și cheltuieli. Deficitele bugetare mari contribuie la acumularea unui stoc tot mai mare de datorie publică. Ca să cheltuiești mai mulți bani din buget în prezent, guvernele au la îndemână două opțiuni: fie să majoreze impozitele astăzi, fie să amâne pentru viitor majorarea impozitelor, împrumutând națiunea pe termen lung. Mai devreme sau mai târziu, cineva tot o să plătească datoria, însă, ca orice datorie, împrumuturile statale sunt purtătoare de dobânzi extrem de costisitoare.

 

Copiii noștri plătesc factura populismului economic

Pe termen lung, vom fi cu toții morți ar fi spus ironic J.M. Keynes. Astfel că populismul economic înseamnă, înainte de toate, o orientare a obiectivelor pe termen scurt și foarte scurt. Însă pe termen mediu și lung ar trebui să ne întrebăm cine plătește factura politicilor economice populiste? Cine reechilibrează corabia după ce aceasta a luat apă? Echitatea intergenerațională a guvernării se subsumează următoarei logici – cine se bucură de bunurile publice produse prin banii împrumutați tot aceia ar trebui să plătească și factura. Din păcate, constatăm că datoriile publice nu se sting, ci doar se rostogolesc și își sporesc stocurile de la un an la altul. Pardon! În Europa există și o excepție, Germania. Pentru România însă, cei încă nenăscuți vor plăti cel mai mult costurile îndatorării prilejuite de politicile populiste.

Populismul se combate ușor – prin educație!

Este demonstrat și teoretic, iar pentru cei care nu cred în teorie, este demonstrat și faptic că nu există o investiție publică sau privată mai eficientă decât cea făcută în educație. Cu toate acestea, ne întrebăm de ce oare guvernanții din toate statele europene nu cunosc acest lucru? Îl cunosc, numai că investiția în educație are un termen de maturitate cuprins între 12 și 20 de ani, adică durata unui ciclu complet de învățământ, în vreme ce un ciclu electoral este cuprins în Europa între patru și maximum șase ani. Antreprenorul politic care dorește să fie reales nu-și fixează niciodată obiective pe termene care exced ciclul electoral! El trebuie să livreze rezultate între momentele electorale. Așadar, cei care se așteaptă ca educația să fie susținută bugetar în detrimentul salariilor, a pensiilor sau a indemnizațiilor sociale nu înțeleg raționalitatea acțiunii omului politic. Pentru ca educația să ajungă pe agenda guvernanților, ea trebuie să fie o dorință generală a alegătorilor, de care ei să-și condiționeze votul. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe