Comuniștii italieni și Primăvara de la Praga

Guido Liguori Publicat la: 25-09-2018

„Noul curs” impus de Dubček, în 1968, sau Primăvara de la Praga, cum a mai fost numită, urmată de invazia Cehoslovaciei de către țările Pactului de la Varșovia (mai puțin România), care a avut loc pe 21 august al aceluiași an, constituie o etapă fundamentală în progresiva distanțare a Partidului Comunist din Italia (PCI) față de Uniunea Sovietică și Partidul Comunist al Uniunii Sovietice condus de Brejnev.

În planul de acțiune al PCI exista deja Memorialul de la Yalta, așa cum a fost intitulat „testamentul politic” al lui Palmiro Togliatti (mort în 1964), care relansase teoria unității în diversitate și a căilor diferite ale socialismului, conform căreia, fiecare partid și orice țară comunistă avea dreptul să își urmeze propriul drum în procesul construirii unei societăți socialiste, fără să fie obligatoriu necesară reproducerea experienței din Uniunea Sovietică. Și din acest motiv, comuniștii italieni urmăreau cu mare simpatie transformările democratice puse în practică de către Partidul Comunist Cehoslovac (PCC) încă de la jumătatea anului 1967, din interes atât față de proiectele de deschidere în plan politic, cât și a planurilor de liberalizare în domeniul economic.

Secretarul general Luigi Longo declarase fără echivoc în presa propriului partid că sprijină „noul curs”. Mai mult, pe 6 mai, a plecat la Praga pentru a se întâlni cu diriguitorii comuniști cehoslovaci, față de care și-a exprimat sprijinul și solidaritatea. Lupta pe care o ducea PCC era percepută de comuniștii italieni drept o luptă proprie – construirea socialismului în cadrul democrației.

 

Comuniștii italieni dezaprobă politica moscovită

Atunci când la Praga a fost publicat Manifestul celor 2000 de cuvinte, un document redactat de intelectuali care a iritat foarte mult Uniunea Sovietică, PCI și-a exprimat profunda preocupare, temându-se de declanșarea unei invazii asemănătoare cu cea de la Budapesta din 1956 și a început să deschidă propriile canale diplomatice. Intenția era de a le cere sovieticilor să nu repete eroarea, subliniind care erau diferențele față de ceea ce s-a întâmplat în Ungaria în urmă cu 12 ani, și anume faptul că la conducerea „noului curs” se afla un partid comunist ce se bucura de susținerea populară și care nu dorea să iasă din „câmpul socialist”. În opinia PCI, Dubček reluase procesul construirii socialismului, care fusese părăsit de Novotny, doar prin folosirea metodelor „autoritare și birocratice”.

În ciuda asigurărilor primite, în noaptea dinspre 20 și 21 august, tancurile Pactului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia. Mulți lideri ai PCI erau în vacanță, unii dintre ei erau în URSS (Longo, de exemplu), în timp ce Enrico Berlinguer era la Constanța cu familia, de unde a revenit imediat în Italia cu ajutorul unui avion pus la dispoziție de Nicolae Ceaușescu (foto). În aceeași zi, s-a reunit Biroul Politic al PCI (Longo a fost contactat telefonic), care și-a exprimat dezacordul față de intervenția militară, justificată sau nu, și își reafirma deplina solidaritate față de Dubček. Era pentru prima dată când era prezentat public un dezacord major ai comuniștilor italieni față de politica moscovită.

 

PCI nu era pregătit să se rupă de URSS

La nivelul eșalonului superior al PCI s-a deschis o dezbatere caracterizată de poziții precaute și rezervate, justificate de faptul că baza partidului era în continuare, în mare parte, filosovietică. Berlinguer a fost, în schimb, unul dintre cei care au avut o poziție netă și radicală, chiar și față de Longo, împotriva invaziei. El și-a exprimat convingerea că s-a intrat într-o „ nouă fază, care implică chiar și poziția propriei mișcări comuniste”, fără să excludă că se „poate intra în conflict cu tovarășii sovietici” și ca urmare era necesar ca partidul să fie pregătit „măcar printr-o activitate de cercetare și studiu critic mai aprofundat despre țările socialiste”. A propus, de exemplu, ca în afara organizării unei reuniuni a partidelor din Europa occidentală, să se facă bloc comun împotriva partidelor filosovietice. Pe 3 octombrie, în cadrul unei reuniuni de nivel înalt, a afirmat că era necesară pregătirea pentru un conflict „ideologic, politic, organizațional și propagandistic”, adăugând câteva săptămâni mai târziu: „Partidul nostru cu PCUS nu va mai putea să fie cel de dinainte. Trebuie să luăm în considerare inclusiv pregătirea psihologică a tovarășilor”, care în cuvinte mai puțin abstracte însemna că trebuia să fie pregătită baza partidului de o eventuală ruptură cu Moscova.

După invadarea Cehoslovaciei, dinamicile politice interne din PCI au suferit o accelerare bruscă. Longo a încercat declanșarea unui conflict cu sovieticii, în condițiile în care conlucraseră încă de la începutul anilor ’20 – s-a confruntat cu un ictus care i-a afecta în mod serios sănătatea. „Vechea gardă” a PCI a încercat să ajungă la un compromis cu PCUS: partidul a susținut că nu este încă pregătit să se rupă de URSS. De această realitate era conștient și Berlinguer, care promovase ideea unei campanii de masă în interiorul PCI pentru a-i pregăti pe membri (multe sute de mii) și pe simpatizanți (în cadrul alegerilor din mai 1968, comuniștii italieni au avut un succes răsunător, ajungând să primească un sfert din numărul total de voturi) de posibilitatea unei îndepărtări de Uniunea Sovietică. Operațiunea trebuia să fie făcută în mod gradual, de teamă că sovieticii vor organiza în interiorul partidului o facțiune secesionistă, care să le fie favorabilă.

 

„Democrația este calea socialismului”

În realitate, s-a realizat o mică ruptură venită din partea unei minorități a partidului ce a provenit din stânga partidului: aripa cea mai radicală a partidului l-a urmat pe Pietro Ingrao (a fost înfrântă în cadrul Congresului din 1968, dar aceasta era în continuare într-o puternică sintonie cu noul, cu mișcarea studențească și antisovietică din 1968). Acesta a înființat o revistă proprie intitulată il Manifesto, unde, un an mai târziu, a publicat un editorial intitulat „Praga este singură”, în care era criticată atitudinea mult prea ezitantă a PCI față de sovietici. Aceștia din urmă i-au cerut lui Longo să deschidă o revistă și să promoveze un curent care urma să fie în mod deschis filosovietic.  

Berlinguer a încercat prin toate metodele să evite radierea din partid, cerând „rebelilor” să facă un pas înainte. Nu a fost așa; ca urmare, vicesecretarul partidului (a devenit președinte din 1972) nu a reușit să împiedice epilogul: „extremiștii” au fost radiați, iar acest fapt a șubrezit poziția în partid a lui Berlinguer – mult mai moderat și mult mai aproape de ideile acestora în comparație cu grupul reformist al lui Amendola sau Napolitano ori față de curentul filosovietic condus de Secchia, iar mai târziu de Cossutta.

Cu toate acestea, din acel moment, Berlinguer a continuat să câștige în popularitate și prestigiu, ceea ce i-a permis să lanseze eurocomunismul (adică asumarea completă a regulilor democratice în cadrul socialismului), o politică ce se deschidea ca o alternativă la cea sovietică, propunere care a găsit în cadrul partidului său doar o slabă opoziție provenită din partea unei minorități. Iar în anul 1977, la Moscova, în fața reprezentanților aproape a tuturor partidelor comuniste din lume, a declarat, într-o stupoare generală, că „democrația este calea socialismului”. Acesta este drumul și nu unul dintre drumurile posibile alături de multe altele: singurul pe care comuniștii îl aprobau și îl recunoșteau.

Soluția găsită de URSS pentru a rezolva „problema pragheză” a determinat o schimbare a viziunii celui mai mare partid din Occident (PCI) în privința socialismului real din lagărul sovietic. Sprijinul acordat lui Dubček a însemnat o alegere fără întoarcere, pe care Berlinguer a știut să o ducă tot mai departe cu curaj – după invazia Afganistanului din 1979 și lovitura de stat a lui Jaruzelski (impusă de sovietici) în Polonia, în decembrie 1981 –, și a condus la stingerea oricărei speranțe a unei „autoreforme” în țările „socialismului real” (sau „realizate până acum” așa cum îi plăcea să spună).

Se deschidea astfel, așa cum spune liderul comunist italian, începutul celei de-a treia faze a mișcării proletare, socialiste și comuniste. După a Doua Internațională Social Democratică și a Treia Internațională Comunistă, care își epuizaseră „forța propulsivă”, era nevoie să fie identificate noi căi prin care să se construiască societatea egală și justă pe care Berlinguer continua să o propovăduiască.

Traducere de Sabin Drăgulin

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe