Cred (Fulgurări. Argumente)

Adrian Păduraru Publicat la: 03-02-2018

„Patria vieții e numai prezentul.

Clipa de față numa-n ea suntem,

Suntem în adevăr. Iară trecutul

Și viitorul numai o gândire-s.

În van împingeți ce vi-i dinainte,

În van doriți acelea ce-or veni.

Întoarceți-vă-n voi și veți cunoaște

Că toate-n lume, toate-s în prezent.

Tot ce au fost și tot ce-a fi vreodată

Au fost, va fi numai pentru că e.”

Mihai Eminescu

 

Cred că opera lui Eminescu este importantă astăzi mai ales ca semn; al aspirației înalte și al valorii. Ambele cu referire la emitent, mesaj, receptor. Ca o contrabalansare a unei vieți sociale parcă dezechilibrate înspre micime și minor. Așa cum tot semn este folosirea binomului „care pe care”, pentru că mesajul ar putea ajunge și în derapaj lingvistic, dar de prim-plan este semnificația: concomitent corectitudine gramaticală și indiciu despre apartenența emitentului la un grup care rezistă cultural, împărtășind aceleași valori.

Eminescu – semn într-un sistem sau macrosistem de semne. Contestabil, poate, dar numai cu argumentul aparținând aparatului critic solid, folosind un termen comun astăzi, profesionist. Însă de necontestat pe criteriul numeric, numit, politically correct, „democratic”. Putem stabili democratic, urmare a unei cercetări sociologice, a unui sondaj, procentul celor cărora le place opera lui Eminescu, dar nu putem vota dacă aceasta este sau nu valoroasă. Dacă 99,99% dintre cetățenii cu drept de vot ai planetei, cu voturi corect exprimate ar decide că Shakespeare nu este unul dintre cei mai autentici dramaturgi, asta nu ar schimba nici cu 0,01% valoarea operei lui (vorbim despre valoarea intrinsecă, și nu despre cea percepută public, cum am zice, box-office). Pare că suntem prinși într-o capcană, aceeași de acum cincizeci de ani: originar, poezia (ca semnificant pentru artă, cultură, filosofie) era destinată tuturor și atunci de ce aceștia toți nu au voie să o judece? Pentru că pot avea o părere în privința operei, este la îndemâna oricui, însă nu o pot judeca decât dacă au instrumentele necesare. Părerea și judecata de valoare, deși considerate uneori sinonime, sunt concepte pregnant diferite. Între concluzia unei priviri asupra aparențelor și analiza până la profunzimile definitorii nu cred că se poate pune semnul identic egal.

Cele de mai sus sunt, dacă nu truisme, măcar lucruri îndeobște cunoscute. Le rostesc totuși pentru că par a fi uitate de către majoritatea oamenilor, inclusiv de către unii dintre cei care decid politici culturale. Atâta vreme cât o entitate din sfera mult lărgită a culturii este apreciată pentru că are un public numeros, trebuie să reamintim că succesul ar putea fi datorat nu atât valorii, cât faptului că „opera” se adresează unui nivel primar al gustului și al cultivării; așa cum spuneam, nu profunzimilor, ci percepției superficiale.

Îngrijorător mi se pare faptul că ignorăm ceea ce ar putea fi o amenințare letală: subcultura și pseudocultura nu conviețuiesc alături de cultură, ci se interpun pe canalul de comunicare dintre creatorul autentic și posibilul receptor ca adevărate bruiaje. Ostentative, continue, populare și, din cauza sumelor mari pentru promovare, se insinuează în procesul de receptare a valorilor, înlocuindu-le uneori.

Dacă în cultura agricolă nu pot viețui împreună plantele de soi cu cele dăunătoare, iar acestea din urmă trebuie îndepărtate pentru a face loc recoltei dorite, atunci același principiu-procedeu, nuanțat și subtil de această dată, se impune și în procesul cultural, oricât de dur și discriminatoriu ar părea.

A.P.

 

  • Știre: „În munții Bucegi, stratul de zăpadă atinge patruzeci de centimetri. Turiștii sunt sfătuiți să evite ascensiunile pe traseele montane de abrupt și de creastă. Stratul gros și proaspăt face înaintarea imposibilă în anumite situații. Pericol de avalanșă”.
    Imensitatea albă îți dă un sentiment care nu seamănă cu nici un altul. În pofida avertizărilor, în fiecare an avalanșele înlănțuie, uneori cu multă cruzime, unul sau mai mulți neînfricați. Ce-i face să fie acolo? Ce mreje îi atrag atât de mult încât se pierd cu totul? Ce ar fi putut să-i oprească? Că erau tineri, neexperimentați sau temerari care și-au probat experiența de zeci de ori, nu mai contează. Tonele se năruie peste toți la fel. Diferența o poate face alegerea de moment. Pentru cea mai bună alegere e nevoie de fler sau de instruire. Când se combină, șansele de supraviețuire cresc. Dacă te-ai pregătit din vreme și serios pentru capriciile vremii, știi cum e să faci câțiva pași în lateral și să lași viitura să-și caute cale.
     
  • Alegere. Acum, că am găsit unul dintre cuvintele de la care să pornesc, cobor în stradă și duc metafora mai departe. Straturi peste straturi de culori, nume, date, titluri se bat pentru întâietate pe stâlpii și panourile pavoazate cu afișe care promit cultură și culturism. O avalanșă care transcende anotimpuri și generații. Mai neînduplecată decât cea albă pentru că se produce în zonele noastre cele mai profunde. Și mai de neatins, până la un moment dat. Cei mai cruzi și mai puțin instruiți se lasă lesne în ea. E dulce ca un anestezic. Deschide doar nivelul simțurilor, nu cere analiză, abstractizare sau vreo altă modalitate de operare de durată și obositoare.
    Ofertele îmbietoare se comportă ca un întreg care nu se lasă descompus în părți. Nimic nu le desparte, nimic nu le separă, nimic nu le deosebește. Nici o legislație, nici o normă morală, nici o preocupare pentru valori.
    Când, accidental, o fracțiune se decupează din decorul descris și atinge firav grupuri mici, o numim excepție. Învățăm astfel să privim normalitatea culturală ca pe un lux, ca pe un act artistic izolat și devenim recunoscători că îl trăim. E salvarea noastră din avalanșă. Șansa. Nucleul purtător de pozitiv în jurul căruia se dezvoltă premisele de înființare și creștere a forțelor inovatoare interioare.
     
  • Actul de creație funcționează pentru a da sens și valoare conceptelor pe care oamenii le ating și le simt. Actul de creație înseamnă exprimarea sensului, a valorii și a principiilor într-un mod particular, inedit, prin care rezultatul ia forme semnificativ emoționale. Pentru că toți creatorii sunt ființe umane. Pentru că nu este posibil să fie realizat nici un obiect, nici o lucrare fără a lăsa o impresie despre artist, despre cunoștințele și convingerile sale, ca să nu mai vorbim despre semnul timpului și al locul în care acesta există în lume.
     
  • Una dintre ipotezele generale care afirmă efectul culturii asupra personalității este că oamenii care se nasc și cresc în aceleași valori culturale împărtășesc trăsături comune de personalitate. Felul în care ne emoționează, ne revoltă sau ne relaxează, felul în care înțelegem literatura, arta și orice formă de transmitere culturală nu este dominat de semne și analize lingvistice, ci de producerea prezenței, de modalitățile în care sensul este evocat prin intermediul mediului nostru afectiv. Privirea atent îndreptată către emoțiile noastre generate de spațiul creației constituie o etapă necesară pur și simplu pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul nostru. Pentru a face alegeri în acord cu structura noastră fundamentală și cu aspirațiile care definesc personalitatea noastră.
     
  • Alegerea pe care o facem într-o direcție sau alta în cuprinzătorul concept de cultură ne amintește de noi, cei adevărați, „cei cu pecetea Domnului pe frunte” (Peer Gynt).

Daniela Tordoi, psihoterapeut

Sursa foto: București FM

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe