Ce rămâne de salvat din Revoluția rusă?

Dan Neumann Publicat la: 20-12-2017

În lucrarea istoricului englez Cristopher Clark Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914 (RAO, 2016), cititorul curios poate descoperi intrigile diplomatice și dorința bovarică de putere absolută a elitelor naționale europene, cele care aveau supremația nedemocratică asupra celor mai modernizate națiuni ale lumii. Gradul de orbire și de cruzime alimentate științific, calculul dominației realizat cu mijloacele unor investiții financiare de proporții arată că Europa era condusă de câteva mii de industriași și politicieni care considerau cu sinceritate că un război modern, declanșat de finalitatea visată a intereselor lor private, legate de suveranitatea deplină asupra unor teritorii vaste ale globului, ar fi durat puțină vreme, ar fi decis învingătorul dintre imperiile ce-și disputau piețele lumii și ar fi hotărât, pentru multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, dreptul celui mai puternic de a-și administra bogățiile acumulate și modelul cultural dominant pentru cea mai mare parte a umanității. Din păcate, unghiul îngust de a privi lucrurile ca pe o bătălie pentru materie primă și forță de muncă ieftină a fost cel care a asigurat muniția ideologică a viziunii leniniste asupra istoriei Rusiei moderne.

 

Stalin, Troțki, Lenin – eroii unor erori geopolitice

Stephen Kotkin, în primele două volume monumentale dedicate biografiei lui Stalin, apărute în ultimii câțiva ani la o editură occidentală reputată, observă, dintr-o perspectivă care nu face concesii radicalismului de stânga și nici măcar stângii moderate, faptul că ascensiunea unor marginali fără pedigri social precum Stalin, Troțki sau Lenin se fondează pe erorile geopolitice ale unor elite militarizate și imperialiste care se angajaseră, fără știrea lor, pe drumul sinuciderii.

Cred că orice discuție despre bolșevism și momentul auroral al anului 1917 nu ar trebui să pornească nici de pe drumul sinuos al istoriei Rusiei țariste, bastion al înapoierii europene, spațiul în care civilizația apare ca o picătură strălucitoare într-un ocean de barbarie, nici de la fanatismul și încrâncenarea ideologică și pseudoreligioasă a radicalilor bolșevici, ci de la condițiile prerevoluționare create de apărătorii așa-numitului stat de drept, ai democrației reprezentative și ai modelului civilizațional anglo-saxon.

Atrocitățile imperialiste comise de cele mai bogate țări europene în Asia, Africa, America de Sud, inegalitățile frapante din marile orașe și centre industriale ale Europei Occidentale, votul democratic în exercițiu redus la câteva categorii sociale aproape peste tot în centrele mondiale ale comerțului și producției, prezența unor aristocrații central-europene anchilozate, care la 1914 se bucurau în continuare, chiar dacă la o scară comică față de trecutul nu tocmai îndepărtat, de privilegii feudale, toate acestea sunt semnele timpurilor ce aveau să vină, măturând întreaga ordine politică și economică prebelică.

 

Bolșevismul, un experiment politic genocidar?

Secolul XX nu începe întâmplător pentru istoricul marxist Eric Hobsbawm în anul 1918: impresia generală de eșec politic al vechii Europe nu putea fi mai limpede decât în rănile și distrugerile războiului mondial pe care nu extrema stângă l-a declanșat, ci chiar societățile rigide de clasă care porniseră într-o campanie de lichidare reciprocă ordonată de elementele sale cele mai de vază. Ne este ușor astăzi să declarăm bolșevismul drept un experiment politic genocidar, uitând de experiențele sinistre ale Coroanei belgiene în Africa Subsahariană sau a celei britanice în Subcontinentul Indian. Comerciantul de fildeș Kurtz, din nuvela magnifică a lui Joseph Conrad, comitea orori peste orori fără ca nimeni să-l poată învinovăți de pasiuni revoluționare sau de sectarianism ideologic. Demonii, dacă există, nu sunt toți discipolii lui Nechayev.

În același timp, cred că a vedea în experiența URSS-ului doar penitenciarele de muncă forțată, cultul personalității și ororile anilor 1941-1945 înseamnă a te încrede doar într-o versiune a istoriei, cea în care Răul Absolut începe de la Est de Elba.

 

1917, momentul de debut al democrației reprezentative

Din cele peste 40 000 de volume scrise numai despre Revoluția din Octombrie, avem traduse în România doar câteva istorii serioase și credibile, reputate științific, din care două aparțin istoricului, controversat din punct de vedere al utilizării arhivelor sovietice, Orlando Figes. Fiind în continuare decuplat de la imensa varietate de poziții asupra Revoluției din 1917, publicul românesc este forțat să creadă cu ardoare, fără să judece nuanțat, cu grijă pentru date, pentru statistici și planuri strategice care nu exclud doar ideologia, ci chiar ideea de a vedea lucrurile maniheist, cum din păcate se întâmplă. Anul 1917 nu este doar echivalentul nașterii unui regim totalitar, ci și momentul de debut al democrației reprezentative așa cum o cunoaștem azi. Este anul în care cea mai mare parte a omenirii începe să intre conștient în istorie, primind chiar recunoașterea deplină a drepturilor lor politice din partea establishmentului elitist european. Este anul în care vechile imperii, încă închistate în obiceiuri târziu-medievale, se prăbușesc zgomotos și definitiv. Într-un anume sens istoric, fără Revoluția rusă, nimic nu ar fi fost atât de clar și de net în schimbările produse de Primul Război Mondial. Istoria este de atunci încoace realmente ireversibilă pentru majoritatea populației globului. Chiar dacă acest eveniment nu marchează altceva decât atât, acest ceva este mai mult decât ne putem noi da seama astăzi judecând în calitatea unor martori distanți, ai unor urmași care văd necesitatea acolo unde străbunicii lor au văzut încleștarea unor forțe politice, economice și militare – într-un cuvânt, sociale – gigantice și imposibil de negat.

Sursa foto: Librăria Mihai Eminescu

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe