Cu ocazia împlinirii unui secol de la Revoluția bolșevică

Andrei Crăciun Publicat la: 20-12-2017

Există un miez de gândire compromis de mai multe revoluții ratate, cel mai recent de cea bolșevică. Acest miez de gândire este următorul: lumea este greșită, dar ea poate fi îndreptată dacă o așezăm pe baze complet noi. Ce e de făcut? Vom transforma din rădăcini societatea, vom începe o altă eră, diferită!, care va aduce, pe pământ, Paradisul. Revoluțiile sunt, vedeți bine, mesianice. Revoluțiile sunt religii care prin însăși natura lor aspiră la totalitarism. Revoluția bolșevicilor s-a dovedit a fi o tragedie istorică. A lăsat în urmă milioane și milioane de morți, a mutilat destine, a răscolit lumea și tot n-a reușit să rezolve problema capitală: inechitatea. A avut rezultate în educația de bază a maselor și în sistemele de sănătate, a trimis oameni (și câini) în cosmos. Dar cel mai important e că a creat omul nou. Omul nou nu s-a dovedit a fi generos și demn. Omul nou s-a înălțat pe ruinele unui univers dominat pe delațiune, teroare și mult sânge. Totuși, ideea, ideea așadar!, n-a putut fi abolită: lumea este greșită și trebuie să fie reașezată pe baze juste, drepte. De altfel, multe dintre ismele secolului XX au în comun utopia că natura umană însăși poate fi, la rigoare, reclădită.

Umanismul. Umanismul este singurul ism care nu poate fi acuzat de fanatism. Nu poți fi fanatic atunci când ceri umanitate. Nu poți greși fiind de partea drepturilor omului, de drepturile tuturor oamenilor. Iar aceasta este partea luminoasă a forței unui ism. Bolșevicii, marii farsori ai veacului trecut, și-au revendicat-o (chiar și când călcau în picioare drepturile omului, apelând la teoria violenței justificate de revoluție). De la bolșevici ne-a mai rămas însă ceva: pornirea totalitară în chestiunea culturii. Trăim în Est, știm: oamenii trebuie să gândească și să exprime conform, să fie pe linie, să practice tezele impuse de partid, sub imperiul revoluției (care firește că e permanentă, paradoxală, contradictorie). Establishmentul cultural al lumii de astăzi – de la elitele din universități până la hulitele media – este astăzi de stânga, lucru care nu ar trebui să ne mire (eu însumi mă consider un om de centru-stânga).

Dar agenda socială a stângii, precum și agenda sa economică sunt trecute într-un plan minor, fiindcă e în desfășurare o cruciadă împotriva corectitudinii politice. Corectitudinea politică, în ciuda intențiilor nobile, a decăzut ea însăși atât de des în caricatură. Este ea o moștenire culturală bolșevică? Dacă o privești dinspre dreapta, neîndoielnic da – e o afacere leninistă. E o privire care pleacă de la suprafață, de la uniformizarea de limbaj. În plus, corectitudinea politică, asemenea partidului de altădată, a fost (este încă) o trambulină în carieră – e grav. Dacă o privești dintre centru, e doar o încercare de soluție (mai mult ratată) la probleme mai profunde, care comportă rezolvări mai complexe. Dacă o privești dinspre stânga, este o condiție necesară (dar nu suficientă) pentru o societate deschisă. Dar cât de deschisă mai rămâne o societate care impune tot mai multe granițe? E un exercițiu de dresură!, se aude din nou de la dreapta. E bolșevism pur (și chiar dur)!

 

Corectitudinea politică nu e o moștenire a Revoluției bolșevice

Dar cum puteți gândi așa? Corectitudinea politică e, mai ales, un set de norme de bun-simț, nerespectarea lor ne descalifică din start, pretenția noastră de societate civilizată, se aude iar stânga radicală. Îndrăznesc să fiu, cumva, în contra tuturor acestor direcții, fiindcă, în definitiv, n-am respectat imperativul lui Voltaire: nu am definit cum trebuie termenii. Nu vorbim o limbă comună. Consemnăm, deci, excesele și ratăm fondul. Corectitudinea politică nu e o moștenire a Revoluției bolșevice, dar nici nu e fals că împărtășește cu bolșevismul primar idei naive cu privire la idealul binelui făcut cu forța. În cultură, corectitudinea politică (asemuită adeseori cenzurii și autocenzurii) poate fi (și adeseori este) pur și simplu o catastrofă. O formă de castrare, o altă formă de gândire captivă. Pe de altă parte, corectitudinea politică înțeleasă într-o deplină rigiditate dogmatică, limitată la monstruozitate ideologică, generează contrareacții grotești, care nu pot fi decuplate de ascensiunea populiștilor (întotdeauna vulgari și – mult mai grav – cu apetit pentru violență și desconsiderarea drepturilor omului).

Și atunci? Și atunci, soluția este mai veche, dacă nu chiar antică. Ne lipsește mai mult ca oricând în acest secol grăbit moderația. Trăim fără echilibru, într-o sumă de manifestări extreme. Un cercetător de mâine al timpurilor noastre ar putea lesne constata că ne-am construit un spațiu cu posibilități și resurse culturale enorme, rămas neexploatat pentru că, din nou, am preferat fie un viitor purificat, fie un trecut idealizat. Nu știu dacă e corect politic, dacă mai e îngăduit să trag acest discret semnal de alarmă, dar îl trag oricum: ratăm prezentul.

La o sută de ani de la Revoluția bolșevică, la Răsărit ne-au rămas soclurile decapitate de statui (care însă locuiesc încă în milioane de oameni), iar mai înspre Apus ne-a rămas gândul cumplit că victimele făcute din bune intenții nu sunt chiar victime. Ne aflăm între două neînțelegeri, ignorând că, în definitiv, mai există totuși, chiar dacă e demodată, natura umană sublimă, și groaznică, și imperfectă, neîmblânzită nici cu Inchiziția, nici cu salutări de pe lună.

Sursa foto: Historia.ro

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe