Despre regizori, văzuți de ei înșiși (II)

Dana Țabrea Publicat la: 20-12-2017

Gianina Cărbunariu este singurul regizor român care a făcut de-a lungul timpului dovada unui efort teoretic serios pentru justificarea demersului ei artistic. Și aici nu mă refer atât la activitatea de documentare care precede producerea unui spectacol sau la transpunerea cercetării în act artistic, cât la faptul că Gianina Cărbunariu a scris în același timp studii prin care își explicitează activitatea de regizor și dramaturg.

Un exemplu sugestiv ar fi studiul apărut în nr. 17 (1) din 2012 al revistei Scena.ro, care se referă la unul dintre primele spectacole prin care regizoarea începea să investigheze trecutul recent, punând întrebări incomode prin intermediul discursului spectacular. Este vorba despre X mm din Y km. Printr-un parcurs genealogic, regizoarea încearcă să descopere, după cum ea însăși mărturisește, mecanismul prin care au fost construite dosarele Securității. Investigația realizată de regizoare ca parte a activității de documentare pentru spectacol e demnă de un arheolog. Întrebările de la care pleacă în cercetarea sa sunt cele ale unui istoric care încearcă să reconstituie trecutul recent din datele pe care le are la dispoziție în prezent – „Primele întrebări care au apărut în timpul documentării au fost: sunt dosarele Securității documente ce ne-ar putea ajuta să înțelegem trecutul? Este totuși această arhivă «periată» o mostră din care am putea surprinde acel mecanism ce a împletit realitatea cu ficțiunea? Cum ne raportăm astăzi la această moștenire? Cât de prezent este acest trecut recent?”.

Toate spectacolele sale ulterioare par să țină seama de faptul că reprezintă încercări de a răspunde la asemenea întrebări. Dintre piesele pe care le-a scris și spectacolele pe care le-a regizat, la care m-am referit la lungul timpului în detaliu, aș vrea să amintesc doar câteva: Tipografic majuscul (Teatrul Odeon, 2013), Solitaritate (Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, 2013), De vânzare (Teatrul Odeon, 2014), Oameni obișnuiți (Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, 2016), Vorbiți tăcere? (Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, 2017) etc. Nevoia de a înțelege trecutul recent transformă toate aceste piese și demersuri scenice în demersuri hermeneutice, folosind instrumentele spectacolului. Nu avem la dispoziție o sită care să filtreze realitatea pură de ficțiune, de aceea spectacolele Gianinei Cărbunariu vor îmbina inevitabil prezentarea scenică a faptelor cu redarea unor acțiuni ficționale, actorii fiind de fiecare dată foarte dramatici. Trecutul viu sau trecutul încapsulat în prezent asupra cărora s-au întrebat filosofii istoriei pare să fi atras și atenția regizoarei interesate nu doar de urmele trecutului în prezent, ci de supraviețuirea într-o formă sau a alta a trecutului în prezent, mai exact de ceea ce supraviețuiește din trecut și poartă un mesaj înspre prezent. În ce măsură investigarea trecutului îmi spune ceva despre viața mea în lumea prezentă a reprezentat o constantă a teatrului Gianinei Cărbunariu.

Însuși faptul că regizoarea își scrie singură textele, ca să nu mai vorbim de documentarea prealabilă sau de capacitatea de a elabora articole teoretice despre munca sa, explicitându-și crezurile artistice, modul de lucru, dar atingând și idei care vizează istoriografia sau alte domenii umaniste, mai departe, faptul că majoritatea spectacolelor au fost elaborate în urma unor invitații venind din partea unor festivaluri de prestigiu din străinătate (cum ar fi Festival d’Avignon) demonstrează că e o personalitate aparte în lumea teatrală de la noi, distingându-se de la distanță în acest peisaj. Teatrul nu se împarte în teatru de artă și teatru documentar, ci teatrul poate să fie sau să nu fie racordat la prezent. Cel puțin în ultimul timp, Gianina Cărbunariu a pus prin ceea ce face punctul pe i în această privință. De multe ori, a insistat că nu dorește ca teatrul ei să rămână închis în formula teatrului documentar. Și iată că spectacolele cele mai recente ale Gianinei Cărbunariu sunt mai mult decât teatru documentar, construind pasaje extraspectaculare şi metaspectaculare cu actori dramatici și având valoare estetică, de fiecare dată căutând ca miezul problematic abordat să fie actual, astfel încât spectatorul să devină actant.

În prezent, regizorul și dramaturgul Gianina Cărbunariu este managerul Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Am participat la Festivalul de Teatru din Piatra Neamț de anul acesta și am remarcat cât de în serios și-a luat în primire menirea de a face ceva pentru comunitate. Aduce regizori de primă mână pentru a monta, angajează actori tineri și entuziaști care să mențină viu spiritul teatrului (așa cum reiese și din melodia festivalului – „tânăr, activ, experimental și inovativ…”), invită în festival trupe ce corespund profilului festivalului, organizează discuții după fiecare spectacol din festival, în care spectatorii pot interacționa cu artiștii. Actorii și spectatorii își schimbă rolurile, cei dintâi intervievând spectatorii, înregistrând mărturiile mai interesante și prezentându-le în fragmente ce însoțesc fotografii cu actorii-intervievatori și spectatorii intervievați din expoziția prezentă în foaierul teatrului.

Regizor, dramaturg, manager de teatru, teoreticianul propriilor idei, nu în ultimul rând, Gianina Cărbunariu se prezintă pe sine ca un cetățean activ, care aduce problemele comunității pe scenă, apropiind comunitatea de teatru, în încercarea de a găsi soluții împreună, într-un pendul fructuos între etic și estetic.

Sursa foto: Capital Cultural 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe