Note pentru Octombrie. Muzica și Revoluția lui 1917

Ivan Scarcelli Publicat la: 20-12-2017

Vorbind despre raportul dintre muzică, compozitorii sovietici și Revoluția bolșevică ne vin imediat în minte poveștile artistice, umane și biografice ale unor autori importanți din secolul XX. Anumite lucrări semnificative ale unor autori precum Prokofiev sau Șostakovici au în substanța lor atât tulburările timpurilor trăite, cât și complexitatea rețelelor de raporturi dintre artă și puterea politică sau, mai bine spus, între istorie, sărbătorire și „rezerva” autorilor și a criticilor.

Probabil nu avem nici o operă muzicală care să-și asume rolul de simbol pentru antonomaza Revoluției din cauza evenimentelor complexe cu care s-a confruntat istoria sovietică, care doar în câțiva ani cruciali, începând cu 1917 și continuând cu anii „marilor epurări” staliniste, au văzut alternând, trecând și combătând speranțele sociale, proiectele, mișcările artistice și tezele politice, pentru că la rândul lor acestea erau legate de schimbarea norocului protagoniștilor acelei perioade tulburi.

Neavând posibilitatea, în cadrul acestui scurt eseu, să ne oprim la un număr important de compozitori care populau panorama sovietică a timpului – asta și pentru că ar necesita o cercetare în amănunțime de tip istorico-muzical –, vom lua în considerare doar câțiva dintre aceștia.

 

Prokofiev, un compozitor duplicitar?

Unul dintre ei este deja citatul Serghei Prokofiev (1891-1953), despre care putem spune că era un artist adevărat, complex și cosmopolit datorită deschiderii sale culturale în condițiile în care rămânea legat de propriul pământ. Vorbim despre un autor care a sugerat publicului și specialiștilor lecturi contradictorii. Raportul său cu aparatul de putere sovietic, care rezultă din activitățile sale diferite, pare a avea un caracter ambivalent. Este în același timp ironic, iar acest lucru reflecta personalitatea sa, însă a demonstrat în același timp o adeziune totală și loială pentru valorile generate de Revoluție.

Prokofiev era capabil să urmeze cursul evoluției muzicii contemporane, exploatându-i complexitatea pentru a transmite publicului propriul Weltanschauung, și în același timp să se adapteze canoanelor formale ale muzicii sovietice „oficiale” pentru a-și demonstra fidelitatea față de valorile Revoluției. În funcție de punctele de vedere și de sensibilitatea cu care ne apropiem de opera sa, autorul poate fi considerat și a fi perfect integrat în curentele de avangardă europene, și a fi un compozitor eclectic, incapabil să ignore așteptările unui public „popular” și a unui angajament politic destul de invaziv. Acest tip de duplicitate pare a se regăsi în parte și în cadrul biografiei sale. În prima perioadă este destul de sceptic, poate chiar precaut în raport cu Revoluția din Octombrie și drept consecință este departe de Rusia, urmând calea lui  Rahmaninov sau Stravinski, pentru ca în a doua perioadă, cea de la sfârșitul anilor ’20, când parcă ar fi fost trăsnit pe „drumul spre Damasc”, să se întoarcă în patrie și să susțină în calitate de artist cuceririle Revoluției.

Raportul său cu regimul stalinist a fost în realitate problematic, oricum câteva dintre operele lui Prokofiev, cum ar fi de exemplu coloanele sonore scrise pentru filmele lui Eisenstein, și aici avem în vedere mai ales cântecul Aleksandr Nevskij din 1938, sunt considerate în continuare fresce de sunet compuse în onoarea regimului pe care îl slăvea și a realizărilor sale politice. Ne referim aici la o operă aproape monumentală, aproape o summa a limbajului și a caracteristicilor stilistice ale lui Prokofiev, scrisă pentru un cor mixt, însoțit de un amplu organic orchestral, care pare să simbolizeze voința compozitorului de a celebra mitul lui Octombrie, dând un rol de seamă inclusiv lui Stalin, ale cărui idei apar în Cantata alături de cele ale lui Marx și Lenin. Cu toate acestea, cenzura se pare că nu a acceptat efortul autorului și nerămânând impresionată de structura kolossal a operei nu a folosit-o în cadrul celebrei sărbătoriri a două decenii de la Revoluție, fiind pusă în operă abia în 1966, într-o versiune „destalinizată”.

 

Avraamov și Sinfonia delle sirene

Un autor mai puțin cunoscut publicului este Arseny Mihailovici Avraamov (1886-1944). Acesta este în mod clar orientat spre limbajul de avangardă, pe care îl consideră compatibil cu spiritul Revoluției și, într-adevăr, una dintre creațiile sale cele mai originale este o operă din anul 1922, cunoscută sub numele de Sinfonia delle sirene, care este dificil de clasificat în funcție de formele muzicale canonice. A fost pusă în scenă pentru prima dată la Baku și s-a dorit a fi un omagiu pentru a V-a aniversare a Revoluției. Atât orchestrarea, cât și tipul de sound amintește de experimente muzicale ale mișcării futuriste, care prevăd folosirea unor surse diferite de zgomot din viața modernă cotidiană – cum ar fi sirenele fabricilor și ale marilor nave –, pentru a aduce un omagiu tocmai spiritului revoluționar prin intermediul unei reelaborări originale, a unor versuri aparținând imnurilor precum La Marseillaise și Internaționala. Astăzi, anumiți specialiști ai avangardismului consideră această creație ca fiind „o capodoperă ce trebuie redescoperită”, însă în acea epocă, publicul a primit opera cu perplexitate, neavând succes. Această reacție demonstrează că, în mod paradoxal, „spiritul revoluționar” al societății timpului nu era dispus să urmeze „revoluțiile limbajului” pe care arta secolului XX o propunea.

 

Ostracizatul Roslavets

Nikolai Andreevici Roslavets (1881-1944), ucrainian de origine, reprezintă un caz mai apropiat de cel al lui Prokofiev, dar care cu mai multă neșansă din punct de vedere personal. Acesta reparcurge drumul propus de Skriabin, „calea autohtonă” a avangardei muzicale ruse, în dauna inovărilor provenite din Europa. Limbajul său nu este cu nimic tradiționalist sau academic, iar adeziunea sa la Revoluție pare a fi sinceră. Două opere ale sale par a fi, cu precădere, deschise omagierilor: cântarea Ottobre (1927) și poemul pentru cor și orchestră Komsomolija (1928), opere în care avangardismul și lirismul par să găsească între ele un compromis interesant. Cu toate că angajamentul civil al autorului este exprimat cu tărie în cadrul acestor compoziții, Roslavets a avut de suferit în anii ’30 o puternică ostracizare din partea suspiciosului aparat de putere stalinist. Încă o dată, cosmopolitismul care era implicit în cadrul avangardismului este judecat cu neîncredere de către regim, ca o formă inacceptabilă de individualism creativ aflat în contradicție cu obediența conformistă cerută de către „realismul socialist”.

 

Haciaturian și Șostakovici, interpreți ai valorilor Revoluției

Armeanul Aram Haciaturian (1903-1978) este în mod aparent un autor mai bine integrat în comparație cu Roslavets în cadrul sistemului sovietic, cu toate acestea, la un moment dat a fost la rândul său acuzat de „formalism” de către aparatul de partid și îndepărtat pentru o perioadă de timp. Este autorul unor interesante creații muzicale pentru balet, cum este Gayaneh, care semnalează un stil înclinat spre recuperarea elementelor semnificative ale muzicii populare și folclorice bazate pe un ritm specific. În plin război a scris Simfonia (a doua a sa), care dorea să celebreze 25 de ani de la Revoluție. Aici, idealizarea semnificativă a Revoluției este alăturată unei nevoi de pace și de armonie, iar orchestra, prin folosirea clopotelor, exprimă aversiunea față de conflict și violență.

O altă figură la fel de importantă precum Prokofiev este fără dubiu Dmitri Dmitrievici Șostakovici (1906-1975), un autor care pe parcursul solidei sale creații devine interpretul valorilor Revoluției și al „spiritului sovietic”. Cu toate acestea, a fost tratat cu suspiciune de către grupurile de conducere staliniste.

Cercetătorii nu sunt încă de aceeași părere în evaluarea „sentimentelor politice” ale acestui muzician, care oricum este considerat unul dintre pilonii muzicii secolului XX. Producțiile sale se evidențiază prin concepție și factură, simfoniile sale fiind probabil cele mai semnificative din secolul XX. Dintre acestea, a doua în Si major (op.14) îi este dedicată în mod explicit lui Lenin și evenimentelor din octombrie, fiind compusă pentru a celebra primul deceniu de la Revoluție. Ca urmare, forma simfoniei este revăzută în manieră originală pentru că se axează pe o singură mișcare împărțită în patru secțiuni, iar din punctul de vedere al limbajului poate fi considerată „experimentală”, datorită unei instabilități armonice particulare, care tinde să se desprindă de orice lirism pentru a se reconecta la uscăciunea prozei. Revoluția este prezentată ca un eveniment care aparține în mod esențial rațiunii și judecății.

Revoluția este protagonistul unei alte importante simfonii a lui Șostakovici, cea cu numărul 12 în Re minor (op. 112), care apare mult mai târziu (1961), și este dedicată anului 1917 și memoriei lui Lenin. Modul de realizare a acesteia este radical diferit; din cauza unei nevoi mai reduse de a experimenta prin intermediul limbajului, folosește în schimb orchestra într-o manieră mult mai emoțională, încredințând melodiei și efectelor instrumentale un rol esențial pentru claritatea armonică (fără să cadă însă în banalitate). În acest caz, compozitorul este mai puțin interesat de analiza elanului revoluționar și pare să se adreseze memoriei și capturării complicității ascultătorului pentru a-l acompania în evocarea unui eveniment eroic viu și important pentru prezent.

Traducere realizată de Sabin Drăgulin

Sursa foto: The Listeners’ Club

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe