Filip-Lucian Iorga: „Adevăratele virtuți ale genealogiilor ies la iveală prin integrarea lor în cadrul mai larg al istoriei evenimențiale, al istoriei mentalităților”

Simona Preda Publicat la: 10-03-2017

Filip-Lucian Iorga este istoric și scriitor, autorul unor volume precum Breviar pentru păstrarea clipelor. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Alexandru Paleologu (2005, 2007, 2012), Strămoși pe alese. Călătorie în imaginarul genealogic al boierimii române (2013), Trecutul este viu. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Neagu Djuvara (2014), Drumul spre casă. Filip-Lucian Iorga în dialog cu Principele Nicolae al României (2014), Copilărie regală (2014), Mesele de odinioară. De la Palatul Regal la Târgul Moșilor (în colaborare cu Ana Iorga, 2015), Un cântec de lebădă. Vlăstare boierești în Primul Război Mondial (2016). Crezul său personal pare a fi acesta: „Cel mai mult îmi place să călătoresc în trecut, să scormonesc vechi arhive, să stau de vorbă cu oamenii și să ascult poveștile lor. Cred că istoria nu poate și nu trebuie să ignore destinele individuale”. Este evident însă că interlocutorul meu de astăzi este un om al dialogului, al deschiderii, al cercetării riguroase dar nu lipsite de căldură și umanitate.

 

Ați realizat o serie de studii asupra memoriei și mentalităților urmașilor de astăzi ai marilor familii nobile românești, ai familiilor din marea burghezie care au dat în secolul al XIX-lea și XX personalități politice, literare și artistice remarcabile. Vă invit să discutăm despre Memoria elitelor românești. De la ce a pornit această cercetare? În prezentarea de pe blogul personal, menționați că sunteți descendent al unui neam de moșneni. V-a influențat în vreun fel scrisul acest fapt? Cât despre studiul memoriei elitelor, este o pasiune legată de visuri din copilărie sau o orientare mai târzie?

În primul rând, trebuie să vă mulțumesc pentru interesul arătat unui domeniu mai degrabă „de nișă”. Timp de sute de ani, genealogia, filiațiile familiilor ilustre ale Europei au ocupat un loc de primă importanță. Succesiunile la tron, stăpânirea domeniilor, legitimitatea și statutul social depindeau de filiații. Locul în societate era dictat de pedigriul pe care îl aveai și războaie devastatoare puteau izbucni din cauza unor aparent insignifiante probleme genealogice. Cine era mai în drept să fie rege sau împărat? Cine avea o filiație mai strălucită? Toate acestea depindeau de genealogii, fie ele documentabile sau mitologice. Astăzi, însă, genealogia rămâne teritoriul câtorva pasionați, care îi atrag și pe acei neofiți care sunt curioși să-și descopere rădăcinile. La noi, pe timpul comuniștilor, genealogia a fost considerată „incorectă politic”, pentru că vorbea în special despre familiile care făcuseră istorie, despre „burghezo-moșierime”. După 1989, cercetările asupra genealogiei și a istoriei boierimii au revenit în atenția specialiștilor și a publicului interesat de trecut. Specialistul cel mai dedicat acestui reviriment este istoricul Ștefan S. Gorovei, șeful școlii românești de genealogie și acela care conduce merituosul Institut de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” din Iași. Totuși, în spațiul public supraviețuiesc numeroase clișee și confuzii despre familiile boierești. Într-un volum apărut în anii 2000, autoarea pretindea că strânsese interviuri cu „ultimii boieri”. Erau acolo conversații interesante cu câțiva urmași de boieri, dar care cu siguranță nu erau nici singurii și nici ultimii. Într-un recent serial dedicat de un cotidian bucureștean marilor familii boierești, înșiruirea nu prea ține cont de documente, de genealogii și de ierarhii. Entuziasmul autorilor nespecialiști plasează printre marile neamuri boierești vechi de sute de ani o familie țărănească ridicată la sfârșitul secolului al XIX-lea printr-o lăudabilă știință de carte. Nuanțele și ierarhiile trebuie păstrate, altminteri degeaba ne mai ocupăm de boierime. În cazul meu, pasiunea pentru istoriile de familie, pentru genealogii și vechile elite românești s-a născut încă din primii ani de viață. În general, poveștile interesante de familie nasc genealogiștii, și nu invers. Știu că e o afirmație snoabă, dar mi-o asum. De altfel, Alexandru Paleologu m-a învățat, când aveam vreo 18-19 ani, că snobismul social e mult mai puțin nociv și urâcios decât cel intelectual. Adică, mai puțin pretențios spus, e mai simpatic să te fălești cu strămoșii tăi decât cu isprăvile tale intelectuale. E mai șic să fi avut un strămoș, real sau legendar, războinic pe vremea lui Mihai Viteazul, decât să înșiri liste de articole publicate în reviste cotate ISI, dar de nimeni vreodată citite. Sigur că ambele tipuri de fală sunt ridicole, dar ridicolul snobismului social e benign și uneori poate crea civilizație. În timp ce snobismul intelectual nu duce decât în abisul prostiei. Într-adevăr, dinspre partea mamei sunt urmașul moșnenilor Bărbulești din Poiana Ialomiței. Culmea, legenda spune chiar că descindem dintr-un oștean boierit și împroprietărit de Mihai Vodă Viteazul. Unii fantaști spun că moșnenii ialomițeni ar fi urmași ai… dacilor liberi! De fapt, se poate să fim urmași ai păstorilor și ai războinicilor transilvăneni care au „descălecat” în Țara Românească, așezându-se pe malul bogat al Ialomiței și care au luat în stăpânire, acum câteva veacuri, cele câteva mii de hectare care pe urmă au tot fost împărțite între urmași. Fapt e că din neamul moșnenilor Poenari s-a ridicat și familia boierească Poenaru-Bordea, care l-a dat pe Gheorghe Poenaru-Bordea, primul ofițer român căzut în lupta pentru eliberarea Transilvaniei, în Primul Război Mondial. Poate că și numele meu de familie m-a îndreptat către istorie. Nu-mi amintesc să-mi fi dorit vreodată să fac altceva. Dintre pasiunile copilăriei, cele mai prezente erau jocurile cu cavaleri, castele, pelerine și săbii. Pe urmă au venit poveștile bunicilor, în special povestea acelor moșneni ialomițeni. O întreagă lume de rude, snoave, prieteni de acum o sută de ani, războaie și baluri, ofițeri bravi și femei frumoase mi s-a desfășurat înaintea ochilor și m-a cucerit iremediabil. Trebuie să vă mărturisesc că sunt și azi prizonierul lor. Nevoia de povești din vremuri trecute m-a condus și către proiectul Memoria elitelor românești, din care face parte și cartea Un cântec de lebădă. Vlăstare boierești în Primul Război Mondial.

 

„Am avut privilegiul de a primi încurajări care m-au ajutat să merg înainte”

Care au fost sursele care au stat la baza acestei lucrări? Pe parcursul documentării, care au fost momentele cele mai dificile, care a fost provocarea în această direcție de cercetare? Ați elaborat un chestionar extrem de complex, cu o miză foarte mare din punctul de vedere al documentării.

În 2009 mă aflam la Paris cu o bursă de studii. Profesorul Eric Mension-Rigau de la Sorbona, specialist în istoria aristocrației franceze, m-a îndemnat să fac pentru elitele românești ceea ce făcuse el pentru cele franceze. Așa s-a născut chestionarul Memoria elitelor românești, destinat urmașilor de azi ai familiilor „nobile și notabile” românești. Varianta inițială avea vreo 18 pagini de întrebări, ceea ce era enorm și speria destinatarii. După câteva luni, am alcătuit un chestionar mai suplu, chiar dacă destul de amplu și el, de circa șase pagini. Întrebările se referă la genealogii, educație, reședințe, viața de zi cu zi, mentalități, relațiile cu „ceilalți”, represiunea comunistă, exil etc. Una dintre cele mai importante dificultăți a fost aceea legată de alegerea destinatarilor. Noi nu avem nici până în ziua de azi, de exemplu, o listă aproape definitivă a familiilor boierești. Și probabil că nici nu vom avea prea curând. Am decis așadar să folosesc datele documentare, lucrările publicate, genealogiile inedite, dar și recomandările personale, pentru a identifica acele persoane care se încadrau în „grupul-țintă” al anchetei mele. Este vorba, în primul rând, despre urmașii marii boierimi; urmează apoi boierimea mijlocie și mică, marea burghezie înrudită cu familiile boierești și „dinastiile profesionale”, acele familii care au lăsat timp de generații moșteniri remarcabile în domeniile politic, militar, economic, artistic, cultural etc. O altă dificultate a fost neîncrederea unei părți a lumii academice. Istoricii obișnuiți să folosească exclusiv documentele din arhivele publice rămân sceptici față de istoria orală și față de arhivele private. Pe la începutul cercetării mele, un istoric erudit, dar care, din păcate, nu lasă o operă în urmă, mi-a spus că lucrurile pe care încerc să le aflu sunt „cai verzi pe pereți”. Un alt faimos intelectual și profesor universitar, din păcate dedicat mai mult jocurilor politice decât luminării studenților lui, m-a întrebat chiar de ce nu mă mai ocup și de alte subiecte, pentru că acesta al meu pare epuizat. Dar eu știu bine că, pentru a realiza o cercetare cu adevărat cumsecade asupra descendenților familiilor nobile și notabile românești, ar fi nevoie de zeci de oameni. Din fericire, însă, astfel de aprecieri nu m-au dezarmat. Dimpotrivă, începând să intuiesc caracteristicile și reacțiile multora dintre intelectualii noștri, mi-am zis: „Mergi înainte, fiindcă aici chiar e ceva interesant, care merită cercetat și făcut cunoscut”. Am avut și norocul că vocile de mai sus au fost minoritare și că am avut privilegiul de a primi încurajări care m-au ajutat să merg înainte. Întâlnirea cu uriașul istoric francez Jean Delumeau a fost fundamentală pentru mine. Am găsit în el cărturarul savant, dar fără ifose. Un istoric cu o operă zdrobitoare, dar de o simplitate dezarmantă și cu o credință creștină de o profunzime emoționantă. Esențială a fost și întâlnirea cu Neagu Djuvara, de la care am înțeles că istoria trebuie gândită, dar și simțită și că nu e bine să rămâi în lumea strâmtă a specialiștilor, iar miza cea mare e să povestești trecutul cu onestitate, unui public cât mai larg. Un inamic a fost și reticența câtorva destinatari ai chestionarului. Unii și-au amintit de anchetele Securității, alții au crezut că vreau să obțin informații despre moșiile și conacele pe care le aveau de recuperat în România. Am încercat să nu pun la inimă aceste câteva aprecieri nedrepte și m-am sprijinit pe zecile de încurajări, de mărturii inedite pe care le-am primit, de uși și arhive care mi s-au deschis cu generozitate. Tuturor celor care mi-au împărtășit istoriile de familie le sunt nespus de recunoscător. Cu mulți am rămas prieten, iar de mulți interlocutori îmi e foarte dor, pentru că între timp au trecut la cele veșnice. Consolarea e că o parte dintre ei, amintirile lor, rămân în arhiva proiectului Memoria elitelor românești. Sursele principale ale acestei cercetări sunt mărturiile urmașilor de familii nobile și notabile românești, fie ele răspunsuri scrise sau convorbiri înregistrate, și arhivele private de familie, care mi-au oferit accesul la jurnale și memorii inedite, la fotografii, documente și obiecte încărcate simbolic.

Elitele sunt „acele categorii sociale care s-au definit prin cultivarea memoriei și care și-au construit propria identitate prin apelul la trecut”. Este un citat din volumul Un cântec de lebădă. Vlăstare boierești în Primul Război Mondial, în care ați adunat o mică parte din arhiva proiectului menționat mai devreme. Cum definiți sintagma elită românească? Prin ce s-a remarcat, prin ce se detașează, care sunt valorile în jurul cărora s-a configurat, care ar fi principiile pe care le are la bază?

Nucleul vechii elite românești dinaintea instaurării regimului comunist este, fără îndoială, boierimea din Moldova și Țara Românească: familiile domnitoare, marea boierime, boierimea mijlocie, boierimea de țară, moșnenii și răzeșii. Apoi, marea burghezie și dinastiile profesionale și intelectuale înrudite cu boierimea. Într-o formulă preluată din istoriografia franceză și menționată deja de câteva ori aici, familiile „nobile și notabile”. Aceste familii sunt cele care au reprezentat elita politică și economică a țării timp de sute de ani. Dar și elita culturală. O amplă cercetare prosopografică, încă inexistentă la noi, va demonstra fără putință de tăgadă că majoritatea oamenilor politici, a parlamentarilor și miniștrilor, a marilor burghezi, a ofițerilor, profesorilor universitari, marilor scriitori și artiști români dinainte de comunism proveneau din boierime, din moșnenime sau din familiile înrudite cu acestea. Și nu vorbim aici doar despre marile familii boierești: Cantacuzini, Ghiculești, Brâncoveni, Rosettești, Mavrocordați, Sturdzești. Vorbim și despre Brătieni, boieri mai mărunți, dar vechi. Și despre boiernașii Iurașcu, familie din care face parte mama lui Mihai Eminescu. Și despre moșierii Noica, din care se ridică filosoful Constantin Noica. Și despre moșnenii Brâncuși. Da, Constantin Brâncuși cobora nu dintr-o familie de țărani de rând, ci dintr-un neam de moșneni, oameni liberi și stăpâni de pământ. Această elită este așadar ziditoare de țară și „vinovată” pentru nașterea identității naționale. Unul dintre interlocutorii mei din cadrul proiectului, urmaș de vechi și mari boieri moldoveni, Sandu Miclescu, sintetizează foarte bine valorile în jurul cărora s-a cristalizat această elită: erau „buni creștini și buni români”. Libertatea personală, proprietatea, credința, patriotismul, atașamentul față de trecut și respectul față de strămoși, apartenența la cultura europeană și deschiderea față de Occident, anumite opțiuni estetice și comportamentale, simțul onoarei le putem găsi și la un urmaș de domnitori, și la un boiernaș de țară, indiferent de avere sau de nivelul de instrucție. Elita românească este, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, puternic stratificată, dar omogenizată de acest set de valori și comportamente.

Este admirabilă munca dumneavoastră din contextul cercetărilor genealogice. Care a fost una dintre cele mai frumoase surprize care au însoțit aceste cercetări legate de genealogii? Amintiți chiar în cuprinsul volumului menționat și despre cercetările pe teren la muzee și arhive din provincie…

Acesta e tot farmecul genealogiei. Cercetarea nu se termină niciodată. Nu poți spune vreodată că știi tot. Nu e vorba numai despre înșiruiri seci de nume, date și înrudiri. Sau, dacă genealogia se reduce la asta, este profund sărăcită. Adevăratele virtuți ale genealogiilor ies la iveală prin integrarea lor în cadrul mai larg al istoriei evenimențiale, al istoriei mentalităților. Spre exemplu, una dintre mizele cărții mele Un cântec de lebădă e să arăt cât erau de înrudiți liderii politici, comandanții militari și majoritatea personalităților care au avut un rol important de jucat în România în timpul Primului Război Mondial. Fiindcă vorbim despre această carte, una dintre cele mai frumoase descoperiri am făcut-o în arhiva Muzeului Național al Agriculturii din Slobozia, unde am găsit o genealogie a familiei Poenaru-Bordea și fotografii cu Gheorghe Poenaru-Bordea, primul ofițer român căzut în Primul Război Mondial. Și dacă e să mă gândesc la cea mai spectaculoasă descoperire făcută în timpul cercetărilor dedicate propriei familii, ea a avut următorul traseu. Grație prințului Mihai Dim. Sturdza, remarcabil genealogist, am aflat, dintr-un arbore genealogic inedit, despre descendența familiei Onou din boierii moldoveni Străjescu, cu care sunt înrudit prin alianță și a căror arhivă o păstrez. Verișoara primară a bunicului meu, economista Maria Bărbulescu, a fost măritată cu Dinu Străjescu, unul dintre ultimii urmași ai familiei. Această familie Onou e foarte interesantă, pentru că a devenit o adevărată dinastie de diplomați în Imperiul Rus și s-a integrat celei mai înalte aristocrații rusești: s-au înrudit prin căsătorii cu principii Trubețkoy, principii Șahovskoy, conții Buteniev-Chreptowicz și baronii de Jomini. Am aflat de existența unor memorii manuscrise ale Katiei Onou, soția lui Constantin (Kostia) Onou, care a fost diplomat al Rusiei aflate în plină vâltoare revoluționară, în Statele Unite ale Americii, și apoi cancelar diplomatic al armatelor ruse albe, în timpul Războiului Civil. Un personaj cu totul extraordinar, acest nobil rus de origine română și elvețiană (descindea direct atât din boiernașul moldovean Mihai Onu, cât și din generalul Jomini, faimosul om de arme și strateg din timpul războaielor napoleoniene). Soția acestui diplomat a ținut un jurnal foarte interesant, întins pe mai multe caiete. Grație unei aristocrate rusoaice din Canada, am intrat în contact cu o altă aristocrată rusoaică, de la New York. Aceasta m-a recomandat unei prietene care locuiește în Italia. Tot rusoaică, dar măritată într-una dintre cele mai influente familii ale înaltei burghezii italiene. Și familia ruso-italiană mi-a deschis cu generozitate arhiva. Am stat acolo câteva zile și nopți și am fotografiat febril mii de pagini de jurnale, memorii, corespondență, documente, toate inedite și necunoscute în România. A fost un adevărat miracol, fantezia împlinită a oricărui istoric.

Care a fost impactul Primului Război Mondial asupra boierilor români și a familiilor înrudite cu ei și care a fost, în esență, rolul pe care ei l-au jucat în acest context?

Rolul lor a fost unul esențial. Politicienii, comandanții militari, cărturarii, majoritatea celor care au avut un rol important de jucat erau urmași de boieri sau înrudiți cu aceștia. Sigur că au fost și uscături în tot acest tablou, dar portretul general al elitelor românești din timpul Marelui Război este unul favorabil. În cartea mea ofer exemplele multor urmași de boieri care au fost cu adevărat „buni creștini și buni români”. Patrioți care au știut să se jertfească pentru un ideal care era mai presus de ei și de interesele lor particulare, pentru idealul României Mari. Îi amintesc aici doar pe boierul moldovean Gheorghe Donici, de 67 de ani, și pe boierul oltean Nicu Brăiloiu, de 23 de ani, care au căzut eroic, în 1916, pentru țara lor. După Marele Război, în principal din cauza exproprierii marilor moșii, urmașii de boieri vor dispărea treptat din prim-planul vieții politice și economice a țării. Totuși, modelul cultural al boierimii rămâne dominant în rândul reprezentanților elitei sociale și se perpetuează până la instaurarea regimului comunist.

 

„Am nebunia să cred că moartea poate fi învinsă prin neuitare”

Și ce ar fi trecutul fără o microistorie, fără acei inși care, prin destinele proprii, mai mult sau mai puțin vizibile, dar recuperate de dumneavoastră exemplar în cadrul cercetărilor, au contribuit admirabil la rescrierea trecutului? Vă invit să vorbim concret despre oameni, despre nume, despre cei care v-au impresionat și pe care i-ați menționat în contextul volumului. Am să citez doar atât: „Urcam până la ultimul etaj treptele întortocheate ale frumoasei case din Piața Spaniei, apăsam soneria, iar Barbu Brezianu mă aștepta mereu în antreu, veșnic binedispus și mă conducea în salonul luminat, după-amiezile și serile, nu cu lumină proletară căzută din tavan, ci prin veioze care ofereau lumină calmă, filtrată. (…) Azi, nu mă mai așteaptă nimeni în antreul apartamentului din Piața Spaniei. (…) În ultimii ani de viață, Barbu Brezianu făcuse o pasiune în a hrăni porumbeii. (…) La câteva zile de la plecarea lui, un porumbel alb a intrat pe fereastră și s-a așezat pe perna binefăcătorului absent” (p. 56). Care au fost – din multitudinea de destine – acei oameni și acele povești care v-au rămas în suflet?

Doamne, sunt atât de mulți oameni și atât de multe povești… Mi se pare nedrept să menționez doar câteva. Mă emoționează că ați ales acest fragment despre Barbu Brezianu. El a fost unul dintre oamenii cei mai apropiați și cei mai dragi. Un om de o boierie, de o finețe și de o bunătate, vai, tot mai rare. Dintre cei plecați la cele veșnice, puține zile trec fără să-mi amintesc de Barbu Brezianu, de Alexandru Paleologu, de Profira Stoicescu, de Gabriela Voiculescu-Defour, de Corneliu Axentie, de Lydia Baronesse Løvendal și, firește, de toți ai mei. Aici e privilegiul, dar și povara cuiva care se ocupă de trecut. Noi avem privilegiul de a păstra ceva mai mult din cei care pleacă. Păstrăm amintiri, mărturii, cuvinte, gesturi, le ținem minte sau le notăm, le scrijelim pe un răboj, în speranța poate nebună că, prin ele, oamenii pe care i-am iubit vor trăi în continuare. În același timp, călătoria necontenită prin amintirile și poveștile altora te încarcă și cu conștiința acută a sfârșitului iminent. Ca scormonitor al trecutului – pentru că termenul istoric mi se pare pretențios și rece –, știu prea bine că nimic din ce trăiesc nu e veșnic, știu că toți oamenii pe care îi iubesc și că eu însumi suntem doar în trecere prin lume. Știu că nici o poveste frumoasă nu e lipsită de umbre. Vă mărturisesc că mă gândesc în fiecare zi la moarte. Pentru că din nici o poveste pe care am aflat-o moartea nu lipsește. Asta nu înseamnă că sunt depresiv sau mizantrop, dar încerc în fiecare zi să fac acele lucruri și acele alegeri care ajută o viață să nu fie în zadar. Și nu în toate zilele reușesc, ba poate chiar în cele mai multe eșuez. Dar poveștile pe care le duc cu mine și amintirea oamenilor care mi-au încredințat ceva din ei mă ajută să încerc din nou, după fiecare prăbușire. Eu cred în Memorie. Am nebunia să cred că moartea poate fi învinsă prin neuitare. Sigur însă că, până la urmă, vom pierde și această bătălie. Și ce mai rămâne dincolo de uitare? Poate sentimentul datoriei împlinite, pentru că ai dus totuși lupta. Și poate credința că undeva, Dincolo, vom regăsi tot ce s-a pierdut și tot ce s-a uitat.

În lucrarea Un cântec de lebădă aveți un capitol aparte, intitulat „100 de ani de la intrarea României în Marele Război”, în contextul căruia menționați: „Nu cred că trebuie să așteptăm un Centenar pentru a încerca să ne apropiem de oamenii și de faptele trecutului. Centenarul Primului Război Mondial ne oferă, însă, șansa unei reflecții” (p. 23). Este bine cunoscut faptul că în cadrul Departamentului Centenar s-au realizat până în prezent lucruri remarcabile legate de acest eveniment. Care sunt așteptările dumneavoastră, ca istoric, față de acest moment celebrat anul viitor?

De fapt, sunt o comemorare și o celebrare care țin în toată Europa din 2014 și până în 2018. Pentru noi, sigur că 2018 va fi apogeul. E important ca instituțiile publice să se implice în evocarea nașterii României Mari. Existența unui Departament Centenar este binevenită, au început să se facă lucruri interesante și sper ca, în apropierea Centenarului Marii Uniri, motoarele acestei structuri să funcționeze la maximum. Cred însă că nevoile societății noastre sunt mult mai adânci decât cele care ar putea fi acoperite de câteva evenimente cu caracter memorial. La 100 de ani de la Marea Unire, suntem parcă mai dezbinați ca oricând. Și poate că modelul boierilor de altădată și al acelor urmași de boieri care au contribuit la nașterea României Mari ne poate ajuta să redevenim „buni creștini și buni români”. Nu ceremoniile pompoase ne vor salva, ci reflecția onestă asupra a ceea ce s-a întâmplat cu noi acum 100 de ani și de atunci încoace. Să restaurăm monumentele aflate în suferință, să construim autostrăzi care să lege Vechiul Regat de Transilvania, să ne iubim țara îndreptându-i neajunsurile, să privim cu luciditate greșelile trecutului și ale prezentului, să nu ne mai dezbărăm rușinați de moștenirea noastră națională. Avem în Centenar o șansă de a ne recupera propria identitate, de a ne aminti ce ne unește și de a ne asuma noi obiective naționale. Dar pentru asta e nevoie de patriotism și de simț al răspunderii. Știu că acestea nu lipsesc la români, dar nu sunt convins că mai sunt prezente și la „elitele” conducătoare de astăzi, atât de străine de acelea care au zidit România, între 1821 și 1918.

Vă invit să ne vorbiți și despre proiectele viitoare sau cele pe care le desfășurați în prezent.

La Institutul Cultural Român mă voi ocupa de câteva proiecte dedicate Centenarului. Voi continua să încerc să le ofer cititorilor interesați poveștile elitelor românești de altădată, în cadrul colecției „Istorie cu blazon” de la Editura Corint. Și voi continua să merg în școli, cu echipa Asociației „Povestașii”, pentru a le vorbi elevilor despre importanța cunoașterii propriei familii și pentru a-i îndemna să-și descopere eroii din familiile lor. Sper ca Dumnezeu să-mi îngăduie să continui proiectul Memoria elitelor românești. Am material mult, pentru alte cărți despre boierimea română, despre mentalitățile, mecanismele, istoria, rolul și visurile ei. Iar visul meu, până acum secret, de-acum public, este romanul în care să strâng puzderia de povești din familia mea, care se cer spuse. Nu e încă vremea, dar sper să vină cândva. Aș călători din Evul Mediu până azi, de la moșnenii din Ialomița la boierii moldoveni, prinții fanarioți, nobilii sași și ruși, burghezii valahi și țăranii ardeleni pe care i-am descoperit prin încrengăturile genealogiilor noastre. Și voi încerca să vorbesc de câte ori voi avea ocazia despre acest strat social al moșnenimii și răzeșimii, pe nedrept căzut în uitare și prea puțin cercetat de istorici. Tocmai azi avem mai multă nevoie să ne amintim de oamenii liberi și stăpâni pe moșiile lor, care au fost războinici curajoși, care și-au îngrijit pământurile, care au ridicat biserici și școli și care, în secolul al XIX-lea, s-au transformat în rezervor al fragilei burghezii românești. Și datorită lor avem astăzi o Românie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Nu aș putea spune cu exactitate dacă editurile organizează angajat, dar într-o manieră subtilă o ripostă la adresa tensiunilor...
„Suferă de o cronică lipsită de umor și de absența radicală a spiritului autocritic”; „e statuar, inflexibil,...
Institutul francez din Iași a găzduit, la mijlocul lunii iulie, un eveniment expozițional inedit pe scena de artă vizuală locală...
Expoziția Iași – Capitală regală, dispusă pe simezele Muzeului Municipal din Iași în perioada iunie-iulie...
Deși nu s-a aflat printre filmele premiate anul acesta la TIFF, filmul lui Marc Crehuet El rei borno (Regele cu un...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral