Despre scris cu pedanteria unei pisici

Andrei C. Șerban Publicat la: 02-02-2017

„A fost odată o prințesă, Mereu da Flor. Se răsfăța plimbând păunii albi în lesă prin zile lungi de catifea, în labirinturi nesfârșite de sălbăție și de jad, cu-ncuietori de malahite la porți înalte de smarald” – un început de roman (în roman) mai mult decât relevant care completează atât de frumos paradigma stilistică a prozei prezentului. Veronica D. Niculescu, căci despre ea e vorba, se reinventează în anul 2016 și părăsește momentan proza scurtă, pentru a redacta un roman: Spre văi de jad și sălbăție. Rezultatul? Mai mult decât promițător. Căci, dincolo de bunul dozaj al epicului specific volumului de față, punctul forte al Veronicăi D. Niculescu rămâne același stil punctat de o evanescență aparent ingenuă ce alternează planurile narative cu lejeritatea și delicatețea unui mers de felină.

 

Nu întâmplător, dintre toate „simfoniile animaliere” pe care autoarea le orchestrează chiar și în acest roman de debut ca pe un cod intrinsec al motorului ficțional (personajele, precum și evenimentele „reale” sau fictive poartă, mai mult sau mai puțin afișat, amprenta unui animal de basm), imaginea unei pisici surprinse în pedanteria propriilor gesturi pare să se desprindă cel mai bine. Și nu doar pentru că unul dintre personajele-cheie ale romanului a decis să scrie jurnalul unui astfel de companion patruped, redactând fără să conștientizeze o carte nemaiîntâlnită de el până atunci în literatură, ci și pentru că autoarea reușește să evite teribilismul unei scriituri extrem de „ofertante” pentru a cădea pradă unui patetism autovictimizant, pe care îl ornamentează moderat cu mici insulițe de feerie, într-un stil delicat asemenea unei pisici de casă surprinse în timpul ritualurilor propriei igiene.
Fără să depreciem în vreun fel calitatea acestui volum surprins în totalitatea sa, Veronica D. Niculescu nu-și dezminte talentul de autor de proză scurtă care deja a particularizat-o în literatura română drept una dintre cele mai elegante voci ale prezentului. Astfel, romanul Spre văi de jad și sălbăție poate fi privit ca o suită de instantanee independente, șlefuite cu migala unui miniaturist textual, înlănțuite delicat, asemenea zalelor unui colier ce susțin nestemata unui basm liric și care, în egală măsură, reflectă și sublimează în cuvinte viziunile adesea feerice ale unui copil al anului 1968 ce-și va găsi ulterior vocația, dar și salvarea în scris. Așa cum alter-egoul de basm al Mirandei Dortloft, prințesa Mereu da Flor, își va găsi salvarea prin literatură, într-un soi de parabolă similară ca mesaj poate cu cea a lui Rui Zink (Cititorul din peșteră), dar al cărei stil bine antrenat în broderiile prozodice o transformă pe Veronica D. Niculescu într-o scriitoare mult mai versatilă, ce ar putea la fel de bine să se dedice și literaturii exclusiv pentru copii.
Pe lângă toate acestea, scriitura autoarei redă metamorfozele poeticului și poieticului în miezul cald al unui basm ce închide toată logica unei realități când demonizate de istoria unui secol fatidic, când punctate de umanismul unor persoane (personaje?) ale căror portrete par a fi uneori desprinse din panteonurile mitologiilor mediteraneene. De altfel, modul în care Veronica D. Niculescu privilegiază metascriitura, în cadrul căreia autorul-personaj devine personajul de basm al propriei scrieri, delimitează o structură spațio-temporală similară unui vortex stilistic ce redă în ordine invers cronologică evoluția Mirandei Dortloft. Romanul în o mie (opt) de versuri, redactat de-a lungul multelor vizite la bibliotecă ale Mirandei, după principiul unei transpuneri pseudobiografice în cheie de basm devine o inimă ficțională care dinamizează retrospectiva personajului și care vede în categoriile literare un principiu rigid, ce nu poate transpune cu adevărat istoria unei vieți. Poate chiar aici se dă și una dintre mizele majore ale autoarei, căci „dacă e să scriu o poveste, ea trebuie să fie o poveste și-atât, o poveste cum sunt poveștile (…), nu un testament, nu o declarație, nu un reportaj, nu o confesiune, nu o mărturisire, ci o poveste, ah, o poveste cum sunt poveștile, o poveste care să bucure, dacă să bucure trebuie o poveste, sau o poveste care să întristeze, dacă să întristeze trebuie o poveste, sau o poveste care să incite, sau să excite, sau să uimească, să îngrozească, să topească, să trezească (…), dacă asta se presupune că trebuie să facă poveștile, și nu știu dacă se presupune, dar unele fac, iar altele nu, și totuși rămân și acelea povești”. Iar povestea Veronicăi D. Niculescu închisă în „malahitul” unui basm face din Spre văi de jad și sălbăție unul dintre cele mai reușite romane ale momentului, al cărui stil de o delicatețe obsedantă deja a plasat-o în topul aparițiilor editoriale ale anului ce tocmai s-a încheiat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Nu aș putea spune cu exactitate dacă editurile organizează angajat, dar într-o manieră subtilă o ripostă la adresa tensiunilor...
„Suferă de o cronică lipsită de umor și de absența radicală a spiritului autocritic”; „e statuar, inflexibil,...
Institutul francez din Iași a găzduit, la mijlocul lunii iulie, un eveniment expozițional inedit pe scena de artă vizuală locală...
Expoziția Iași – Capitală regală, dispusă pe simezele Muzeului Municipal din Iași în perioada iunie-iulie...
Deși nu s-a aflat printre filmele premiate anul acesta la TIFF, filmul lui Marc Crehuet El rei borno (Regele cu un...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral