2000-2016. O recapitulare

Claudiu Komartin Publicat la: 01-09-2016

Nu cred că le-a scăpat celor care urmăresc fenomenul poetic actual și tendințele exprimate în ultimii ani în cărțile celor mai buni debutanți o schimbare tot mai vizibilă în raport cu discursurile dominante cam dintre 2000 și 2010. Deplasarea accentelor, variațiile de amplitudine, relativizarea progresivă a poeticilor de prim-plan din primii ani ai secolului XXI se întrezăreau de prin 2006, odată cu debutul lui Gabi Eftimie (Ochi roșii polaroid. Acesta este un test), urmat de alte câteva cărți (precum Umilirea animalelor, din 2010, semnată de Val Chimic) ce păreau să confirme o tendință spre impersonalizarea discursului, tehnicitate, ritm sincopat, percepție „autistă” a realității, răceală și dezangajare relațională.

Despre postumanism a început să se vorbească târziu și cu destulă prudență, critica preferând confortul formulelor și al etichetelor deja uzate (polii fiind neoexpresionismul și minimalismul, între care există, desigur, o gamă largă de poetici și orientări). Dar cel care își asumă pentru prima oară deschis și cu o maximă competență teoretică postumanismul este Vasile Mihalache, în recentul său volum Mort după om (2016), la care voi reveni.

Gestul robotizat, vorbitul ca dinăuntrul căștilor de protecție, o comunicare disperată, blazarea și neîncrederea în posibilitățile mijloacelor poetice au câștigat în ultimii șapte-opt ani tot mai mult teren. Mai exact, și cu referințe concrete: ceva din vidul literaturii beckettiene, sentimentul de imensă plictiseală, cinismul și obiectivitatea rece ale romanelor lui Houellebecq sau ale filmelor lui Haneke, cruzimi preluate de la Generaţia X a lui Palahniuk & Fincher, dezavuarea tropilor și a oricărei forme de poetizare, a oricărei intenții (până și a bănuielii) de liricitate sau sentimentalism. Dacă vom căuta aceste trăsături în poezia cea mai nouă, vom vedea că ele sunt prezente într-o măsură mult mai mare și mai marcată decât ceea ce caracteriza în linii mari așa-numitul „douămiism”.

Privind înapoi, pare evident că, în primul deceniu al secolului, s-a impus nekrorealismul  – sintagmă folosită pentru prima dată de Ștefan Manasia, în volumul său de debut, Amazon și alte poeme, din 2003), însă impulsurile nekro se găsesc din plin la destui poeți ai perioadei –, pesimismul grefat pe un imagism greu și întunecat, obsesia eului, visceralitatea (apăsată uneori până la suprasaturație) sau disperarea existențială (expediată cu ușurință de mulți comentatori și critici leneși drept „mizerabilism”), împărtășite într-o mai mică sau mai mare măsură de majoritatea poeților afirmați în primii ani ai mileniului. Dintre aceștia s-au detașat câțiva autori foarte diferiți: Dan Sociu (de până la Poezii naive și sentimentale, deși dădea semne de viraj spre o altfel de poezie încă din a doua parte a plachetei Pavor nocturn), Manasia, T.S. Khasis, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Elena Vlădăreanu, Teodor Dună, Rita Chirian și, într-o mare măsură – determinantă, spun unii, pentru poezia acestei generații –, Marius Ianuş (până să îmbrățișeze o formă de fanatism ultraortodox, care i-a strangulat poezia după 2010).

Excepții de la acest „regim nocturn” au fost (Răzvan Ţupa, V. Leac, Vlad Moldovan), dar impresia generală a rămas cea a unui deceniu în care s-a scris preponderent o poezie beligerantă și vehementă (a fost citată ca precursoare, cel puțin în cazul „fracturiștilor”, literatura avangardei, în special Geo Bogza), ale cărei gesturi de revoltă au ajuns până la urmă, previzibil, să fie golite de orice conținut.

Radu Vancu, a cărui personalitate începe să se contureze tot mai clar începând cu a treia sa carte de poezie, Monstrul fericit, este probabil, după 2010, cel mai prolific și mai elogiat poet al perioadei, confirmând, prin Frânghia înflorită și 4 A.M. Cantosuri domestice, promisiunile din Biographia litteraria și Amintiri pentru tatăl meu. Dan Coman, salutat la debut ca o mare speranță, greu de situat sau de încadrat în vreo categorie (deși trecut și el, din aceeași exasperantă comoditate terminologică, la „neoexpresioniști”), rămâne probabil singurul poet de după 2000 care a demonstrat în cele trei volume publicate (Anul cârtiței galbene, Ghinga și Dicționarul Mara) că există viață după suprarealism, pentru că a știut să evite autosuficiența și sterilitatea afectată a „urmașilor” lui Naum.

Desigur, „Generația 2000” nu a fost nici pe departe o mișcare unitară sau un grup cu o dogmă unanim acceptată. Pe de o parte, am avut fronda și spiritul anarhist-protestatar al poeților fracturiști – care nu numai că au fost cei mai vizibili și mai vocali cam între 2000 și 2004, dar au şi dat, prin Marius Ianuș (Manifest anarhist şi alte fracturi şi Ursul din containăr), Ruxandra Novac (Ecograffiti), Elena Vlădăreanu (Fisuri şi Europa. Zece cântece funerare) și Domnica Drumea (Crize), primele cărți intens dezbătute ale „noului val”. Pe de altă parte, poeţii mai puţin asumați social, dar ultragiaţi şi ei din diferite motive, păstrând un sentiment pronunțat al rupturii dintre eu și lume. Maniacali şi morbizi, trăind tot felul de apocalipse interioare, ei jucau pe cartea organicului degradat, pe indispoziţii, compulsii, tensiuni sau crispări narcisiste. Contrastele puternice și deseori violente din poezia lui Adrian Urmanov (Cărnurile cannonice și Sushi), Rita Chirian (Sevraj, Poker face), Ștefan Manasia (Amazon, Cartea micilor invazii), T.S. Khasis (Arta scalpării), Teodor Dună (Catafazii, De-a viul) şi Dan Coman (Ghinga) au fost înregistrate și tratate de cronicari, cu foarte rare excepții, superficial, deși între poeții citați sunt distanțe pe care numai dorința criticilor de a-și ușura viața a făcut să fie trataţi in corpore ca „douămiişti”.

Iar ceea ce s-a petrecut în ultimii șase-șapte ani a fost o modificare graduală de ton și viziune, care a dinamizat un context ce începuse să se osifice.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe