Rugăciune (2)
O, câtă umilință, Doamne, câtă umilință?
Cui să mă vait, dacă nu Ție,
Pe care Te presimt, cum pe-o câmpie
Știi că se-apropie o floare doar prin mirosul ce abia adie
Și te îndeamnă la răbdare și căință…
Pe mine nu-ncerc să mă iert, atunci pe cine?
Pe mama, care niciodată nu mai vine?
Pe tatăl meu, de care mi-e rușine?
Ei mă întreabă-n fiecare noapte,
În vis, dacă mai pot căra în spate
Tot ce-am făcut. Și numai Tu-nțelegi că se mai poate…
***
Florile scriu poeme cu parfumul lor.
Noi le citim cu nările
Și ochii-nchiși până-ncurcăm cărările
Și-n loc de-o nimfă-mbrățișăm un biet izvor.
Sau, amețiți de izul de mușchi verde,
Intrăm în scorburi, căutăm cu brațele
Femeia ce ne-ademenea cu lațele
Ei azurii, dar trupul i se pierde.
Și ni se pare că miroase-a curcubeu,
Mult mai departe. Alergăm spre dânsul
Înnebuniți că se va risipi, fugind mereu
Să-i pupăm tălpile și brusc ne-apucă plânsul
Că nu mai este, uite, nu mai este
Și ne-a lăsat la mijloc de poveste.