Rugăciune (2)

O, câtă umilință, Doamne, câtă umilință?

Cui să mă vait, dacă nu Ție,

Pe care Te presimt, cum pe-o câmpie

Știi că se-apropie o floare doar prin mirosul ce abia adie

Și te îndeamnă la răbdare și căință…

Pe mine nu-ncerc să mă iert, atunci pe cine?

Pe mama, care niciodată nu mai vine?

Pe tatăl meu, de care mi-e rușine?

Ei mă întreabă-n fiecare noapte,

În vis, dacă mai pot căra în spate

Tot ce-am făcut. Și numai Tu-nțelegi că se mai poate…

***

Florile scriu poeme cu parfumul lor.

Noi le citim cu nările

Și ochii-nchiși până-ncurcăm cărările

Și-n loc de-o nimfă-mbrățișăm un biet izvor.

Sau, amețiți de izul de mușchi verde,

Intrăm în scorburi, căutăm cu brațele

Femeia ce ne-ademenea cu lațele

Ei azurii, dar trupul i se pierde.

Și ni se pare că miroase-a curcubeu,

Mult mai departe. Alergăm spre dânsul

Înnebuniți că se va risipi, fugind mereu

Să-i pupăm tălpile și brusc ne-apucă plânsul

Că nu mai este, uite, nu mai este

Și ne-a lăsat la mijloc de poveste.