Strigăt de orfelin

Constantin Piştea Publicat la: 28-06-2016

Când își povestește trecutul, fie că apelează la versuri, fie că se încumetă, ca acum, să treacă la roman, Nicolae Avram (Mamé, Editura Polirom, 2016) e ca unul care a scris o „prostie” cu creionul, iar acum se căznește să o șteargă până nu i-o vede cineva. Poate fi un elev care-și jignește profesoara ori un muncitor de uzină care-și bălăcărește inginerul, ipostaza e aceeași: cel care a scris trăiește brusc revelația obrăzniciei, e cuprins de jenă și, din jenă, dă imediat în disperarea de a face cuvintele respective dispărute.

 

Nicolae Avram e o matrioșkă în care se află toți acești oameni vinovați, doar că el nu este disperat să șteargă, ci să scoată la suprafață ceva ce are tendința să dispară, să fie acoperit sub mai multe straturi de indiferență. La aproape 50 de ani, Nicolae Avram, crescut la un centru din Beclean, are deja patru volume de versuri, iar acum un roman prin care parcă dă la o parte pe rând câte o păpușă din propriul corp.

Nu știu cum să interpretez gestul său repetat de a se rupe de aceste păpuși. Eliberare față de trecutul extrem de dur, revoltă împotriva unui sistem care a permis un astfel de trecut, pură nevoie de comunicare – pot fi multe variante de răspuns, dar am impresia că nu contează răspunsul la acest gen de întrebare irelevantă. Când un scriitor este întrebat de ce scrie, poate da un răspuns de complezență ori unul care să arate bine pe manșeta vreunei cărți care acum costă cât un pachet de țigări, iar peste câteva luni se va da prin anticariate cu prețul unui pachet de gumă. Însă nu asta îl face pe el scriitor. El nu scrie cu speranța că-l va întreba cândva vreun ignorant motivul pentru care scrie. O face pentru el, dintr-un motiv intim, aproape imposibil de înțeles de cineva care nu a încercat niciodată să scrie.

La Nicolae Avram, din ce am spicuit în legătură cu volumele sale de versuri și din ce am văzut acum, în roman, există o voluptate a durerii. Ea este urlată și expusă în imagini incredibile, pe care e aproape imposibil să le fi văzut în vreun thriller. Naratorul e un soi de doctor care-și despică pacientul cu mâinile goale. Palmele lui scotocesc în voie prin straturile moi de carne și ies din când în când din universul acela mort, dar cald, scurgându-se pe jos precum două bidinele înmuiate în vopsea. Mamé poate fi privit ca un astfel de tablou grețos, de la care cei mai mulți își întorc fața, pentru că nu stă în natura noastră să ne putem privi echilibrați cele mai profunde și mai șocante dedesubturi. Trăind ani buni într-un astfel de univers, Nicolae Avram s-a imunizat ori s-a descentrat, iar Mamé este genul de carte pe care doar unul ca el, adică unul trecut la propriu prin astfel de experiențe, poate s-o scrie. Dincolo de a fi vorba despre încă o matrioșkă îndepărtată de pe corpul atât de încărcat de amintiri dureroase, romanul acesta este el însuși o parte din viață, o căutare disperată a unui sens: „Oare nu sunt reverberația nedeslușitului, a groazei fără sfârșit, a întunecimii neantului? Fantoma propriei mele morți, a avortonului, a decrețelului? Stafia pocitaniei, a lepădăturii de pe marginea gropii cu căcat?”.

Există multe posibilități de interpretare pentru Mamé, însă, dincolo de ele, după lectură, rămâi în minte cu imaginile violurilor ori ale bătăilor pe care trebuie să-i fi fost teribil de greu lui Nicolae Avram să le recompună din memorie. Din cauza durerii. Așa ceva nu se scrie fluierând, ci cu degetele tremurând, usturând, plângând. Mamé e un strigăt, de la primul până la ultimul rând, cu impresia că va mai urma, pentru că nici măcar scrisul nu poate vindeca durerea.

Încercând să-l înțeleg pe Nicolae Avram, am dat de una dintre puținele sale apariții mediatice – un interviu de acum vreo doi ani, pe care i l-a luat poeta Andra Rotaru. În el, printre alte mărturii șocante, scriitorul deplânge (nu știu dacă am ales termenul potrivit) soarta orfelinilor, obligați după intrarea în societate să-și ascundă fostul statut din cauza modului greșit în care îi privesc cei mai mulți. Asimilați borfașilor, păduchioșilor, handicapaților (cuvinte folosite de Nicolae Avram în interviu), orfelinii își trăiesc dincolo de casele de copii niște drame pe care nu le mai pot urla, pentru că nu mai au glas. Nu-și pot găsi de muncă, fetele care-și găsesc „jumătățile” sunt aruncate precum măselele stricate după ce li se descoperă trecutul și, în general, toți sunt tratați cu dosul. Nicolae Avram este unul dintre cei care și-au păstrat glasul și caută cu disperare să fie ascultat. Mamé este probabil (și) un apel. La ce, veți înțelege citindu-l pe Nicolae Avram, nu doar în roman, ci și în volumele de versuri.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe