Arthur Suciu, „În gaură”: O farsă depresivă

Paul Cătălin Curcă Publicat la: 28-06-2016

De ce ar scrie cineva, care nu e de meserie romancier, un roman? Schimbarea e destul de mare, de la comunicare politică, de la studiul literaturii chiar, până la roman. De obicei, vocațiile se dezvăluie înaintea vârstei de 40 de ani, și numai o schimbare serioasă, o nouă valorificare a vieții ar putea produce o asemenea trecere. Din câte se vede, din gaura în care se află, se pare că pe autor l-a lovit criza. Nu aceea economică, cu toate că a fost concomitentă în timp, e ceva din criza vârstei de de mijloc, dar este mai ales momentul în care ajungi la concluzia că viața nu are absolut niciun sens. Nu există o legătură între tine și lume, nimic care să împiedice îmbătrânirea, degradarea și apoi, în final, moartea. Despre aceste lucruri ne vorbește, în romanul În gaură (Adenium, 2016), Arthur Suciu.

Îl ajută asta cumva pe autor? Nu știm. Cu siguranță însă nu-i schimbă cu nimic soarta. În schimb, faptul că poți să-ți exprimi angoasele e un lucru pe care oricine l-a experimentat, te mai calmează puțin, te liniștește, îți oferă un răgaz ca să poți să mergi mai departe, cu toate că nu prea mai pricepi de ce ai mai merge în indiferent ce direcție. Dar măcar nu mai ești singur, știu și alții ce îi așteaptă, le smulgi și lor ignoranța din creier, îi obligi să se confrunte cu aceleași probleme.

Chiar dacă e un roman, țesătura autobiografică e destul de evidentă, iar traseul în viață al personajului poate fi comparat cu CV-ul autorului, doar că în roman pare să fie ceva mai romanțat. Pare cumva impudic să-ți expui viața intimă, chiar dacă pretinzi că, de fapt, e o ficțiune. O poți face fie pentru că durerea pe care o simți e prea mare, iar scrisul e singurul mod de a o tempera, fie pentru că nu crezi că există un eu care să dea socoteală în fața lumii sau pentru că nu mai contează, nu-ți mai pasă de nimic și de nimeni.

Într-o carte pesimistă, scrisă pe un ton alert și viu, avem multe teme, mult prea multe parcă, tratate prea schematic, față de puținătatea paginilor romanului. Ni se vorbește despre criză, credință, despre eul personal și determinismul social, despre muncă, politică, despre rolul teoriilor, despre scris, plictiseala în relație, iubirea ca salvare, despre roman, divorț, despre lecturi, sensul vieții, iar de câteva ori ni se vorbește despre găuri, care sunt în stomac, în centrul vechi, sau ca o prăpastie a neputinței.

Dacă viața e atât de deprimantă, de ce ai mai scrie, de ce să faci efortul imens de a lua o agendă, un pix, de a-ți aduna gândurile, de a le înșira apoi pe hârtie? „Nimeni nu este capabil să pună un rând pe hârtie dacă nu se crede unic” (p. 23). Asta ar însemna că ai ceva de spus, ceva care ar merita atenția unui eventual public, și deja cu această primă concluzie am ieșit din imperiul negativismului total, chiar dacă autorul nu pare să bage de seamă asta.

Care este evoluția? „Ieri aveam crize metafizice, astăzi am atacuri de panică, mâine voi avea hipertensiune – cam așa evoluează lucrurile” (p. 32). Problemele există, mai întâi, la nivel filozofic, acolo ating un maxim cultural. Și tot acolo apare însă degradarea. Căci apoi ele coboară la nivel psihologic, odată cu atacurile de panică, pentru ca în final să se reducă la biologia necruțătoare, la boala care precede și prevestește sfârșitul.

„Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că ceva mă oprește să pătrund în mine însumi, ceea ce îmi accentua starea de agitație, de inadecvare la străinătate.” Scrisul nu explică, nu rezolvă, nu vindecă, ba mai tare deprimă. „Sunt o depresie suspendată în vid – acesta nu-i un subiect pentru un roman” (p. 73). Cât timp depresia există, eu nu sunt decât în virtutea inerției, al faptului că am fost înainte de a fi depresiv, iar acum continui să persist, cu toate că nu îmi mai doresc asta. Nu am ceva de spus despre mine, iar tot ce pot face este să inventez o intrigă pentru a putea spune ceva, cu toate că nici asta nu mai are vreun rost. Eu nu pot exista în afara unei povești, iar depresia este suspendarea poveștii, aruncarea în neantul despre care nu ai ce și cum să spui ceva. Lumea continuă să existe în jurul tău, prietenii ies la băut, criza se instalează (romanul se petrece în 2013), în politică se întâmplă diverse lucruri, dar orice interes față de ele a devenit nul. Ca să continui să exiști, dar concomitent și să poți povesti ceva, trebuie să te lași atras de aceste lucruri exterioare ție, care astfel capătă importanță, cu toate că ele pe mai departe nu înseamnă nimic.

„Tot ce-am trăit mai important în viață frizează nebunia, aberația sau viciul. Sunt lucruri pe care nu le pot povesti. Întâmplări, gânduri atât de personale, încât ceilalți nu le-ar înțelege. Punându-le pe hârtie, aș ajunge să-mi fie rușine de mine însumi, chiar mai mult, să nu știu cine sunt. La baza ființei, a intimității noastre profunde, se află ceva aberant, bizar, de care este bine să nu ne atingem niciodată. Nu în ultimul rând, te întreb: câte parale face o viață?”  Viața e ceva atât de intim, de rupt de societate, de practicile ei curente, de morala ei, încât nu poate fi spus, te regăsești într-o unicitate incomunicabilă, pe care n-ai cum s-o împărtășești și altora. Iar dacă totuși ai face-o, ar rezulta ceva aberant, imoral, nefolositor, pe care nici nu l-ar înțelege cineva. Eu însumi, dacă m-aș descrie, nu m-aș recunoaște în descrierea făcută pentru că nu pot fi prins în cuvintele pe care le folosesc, nu mă pot circumscrie unor noțiuni. Ce fac atunci? Continui să trăiesc, într-o unicitate imposibil de comunicat semenilor, nevrând măcar să spun ceva, să demonstrez ceva cuiva. Viața e o întâmplare, fără vreo valoare aparte, fără vreo semnificație demnă de a fi transmisă. Ea, pur și simplu, este, fără să însemne ceva, fără să te învețe ceva.

Ce își dorește naratorul? O „carte scurtă, ca un joint sau un cocteil Molotov”, cu adevăruri concentrate „pe centimetrul pătrat de pagină” – aceasta vrea el. Viața nu are „valoarea pe care i-ar conferi-o un țel superior”, nu există semnificații unice și profunde, pentru că nu ne mai regăsim în munca noastră. Autorul lucrează în PR, este comunicator politic, dar ceea ce spune este valabil pentru orice serviciu. Pentru că suntem nevoiți să muncim, ne dedicăm viața unor scopuri care se reduc la ele însele, care nu poartă o transcendeță către care să tindem și, prin urmare, nu ne dau un rost. După moartea lui Dumnezeu, nu mai putem să căutăm sensul decât în timp. Ca o paranteză, pentru credincios momentul întâlnirii cu Dumnezeu este acum, în clipa prezentă. Nu Îl am pe Dumnezeu nici în trecut, nici în viitor, ci numai în secunda aceasta, în care mă rog Lui, și în care prezența Lui poate să survină. Iar viața veșnică este numai intrarea în clipa în care Dumnezeu este prezent. În schimb însă, omului redus la istorie nu-i rămâne decât fie să aștepte „mântuirea care vine din viitor”, fie să încerce a se regăsi „în substanța și frumusețea trecutului” (p. 104).

În carte, dar foarte probabil și în realitate, autorul, în adolecență, este o persoană timidă, citind mult. Maică-sa îi făcea rost de scutiri, în timp ce el stătea frumos acasă și citea filosofie. În perioada aceea „eram foarte spiritual și totul era spirit pentru mine”. Cu toate că are lecturi religioase, Filocalia, Augustin, Tereza de Avila, Pseudo-Dionisie Areopagitul, nu ajunge la credință. Ne spune că îl interesa numai progresul interior, adică ceva centrat în evoluția eului, nu în relația cu altcineva, iar „cartea de căpătâi” era Florile răului. Cu toate că îl caută (dar ce înseamnă să cauți, mă întreb, care e formula căutării ca să știi că ai făcut tot ce depinde de tine ca să găsești ceea ce pretinzi că vrei să găsești?), nu ajunge la Dumnezeu, iar constatarea că omul nu e decât un trup îl duce la un fel de simpatie față de ceilalți. Suntem toți la fel, putem compătimi împreună, suntem, cum s-ar zice, în aceeași gaură.

În acele momente ale sfârșitului adolescenței i se joacă soarta. Refuză să meargă la o reexaminare, din demnitate, și rămâne repetent la facultatea de filosofie. Vede că nu-i este recunoscută valoarea, nu interesează pe nimeni lecturile lui, nu i se cere decât să fie prezent la cursuri și să învețe chestiile mediocre care i se predau. Nimeni nu fusese interesat de viața lui, de persoana lui. Atunci a avut loc și schimbarea: de la filosofie și literatură către instituții, către ceea ce îl doborâse. Practic, iese din sfera culturii, pentru a se preocupa de realitatea imediată. În locul unui profesor a rezultat un comunicator politic, un om mult mai implicat în culisele puterii, pe care a ajuns să o înțeleagă, adică să o domine la modul filosofic.

În depresie viața e ca un tobogan: „urci cu efort o scară abrubtă, înaintezi pe un platou scurt, apoi îți dai drumul la vale: asta e tot” (p. 132). „Sunt plastilina unei sociologii a deriziunii” e un fel de a da vina pe societate, pe părinți pentru că au divorțat, pe sistemul politic, întâi, în copilărie, comunist, în care toți eram dependenți de stat, apoi capitalist, cu o nesfârșită tranziție, iar acum cu o criză care duce către vid. „Cum poate omul să fie uman atunci când esența sa este neumanitatea”, se întreabă naratorul, când omul a rămas gol, adică lipsit de orice ideologie, când globalizarea este doar exportul vidului, cum se poate omul suporta pe el însuși, cum poate să mai persiste în timp. Lumea este creația, după gnosticul Marcion, unui Dumnezeu rău sau „indiferent, abulic și chiar somnanbulic” (p. 145).

„A fost o farsă, scrisă în stilul lui depresiv, cu care ne-a obișnuit. Nu-l luați în serios.”  (p. 149) Da, romanul poate fi privit și ca o farsă, dar asta nu-i scade cu nimic din modul depresiv, din simțul ratării cu care rămâi, de la prima până la ultima pagină. Autorul are marea calitate de a nu se lua în serios până la capăt, de a nu pune mare bază pe angoasele proprii, de a se distanța cumva de ele, de a le trata ironic. Asta însă nu le face inexistente. Până la urmă, scrisul, în lumea noastră lipsită de orice iluzii, de orice repere, are același rol străvechi de expiere. Naratorul mărturisește, în final, că a scris cartea ca să scoată afară răul din el, își descrie ratarea ca să poată s-o ocolească. De ce ar trebui însă să ocolești ratarea, într-o lume care arată exact în modul în care e descrisă aici?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe