Radu Carp: „Constituția de la 1866 este simultan un moment de continuitate și de ruptură cu evoluția constituționalismului românesc”

Adina Scutelnicu Publicat la: 28-06-2016

Inspirată din legea fundamentală belgiană, Constituția de la 1866, cea mai longevivă Constituție din istoria României, este unul dintre actele normative care au schimbat pentru totdeauna destinul țării. În mod paradoxal, democrația românească are la bază o lovitură de stat și nerespectarea angajamentelor internaționale asumate. În schimb, poporul român a primit libertatea presei, a conștiinței, a învățământului și a întrunirilor. Constituția a interzis pedeapsa cu moartea, confiscarea averii și a garantat secretul corespondenței. Mai mult decât atât, în ciuda faptului că se afla sub suzeranitate turcească, România a fost declarată „un singur stat indivizibil”. Deși ulterior a suferit modificări, și astăzi sunt valabile prevederile Constituției de la 1866 în ceea ce privește suveranitatea națională, guvernul reprezentativ, separația puterilor, responsabilitatea ministerială, principiul supremației Constituției față de legi, drepturile cetățenilor.

 

„Paradoxal, democrația românească are la bază o lovitură de stat și nerespectarea angajamentelor internaționale asumate în numele țării.”

Care era situația în România până în momentul adoptării Constituției de la 1866? În ce context istoric a fost votat actul fundamental, cine au fost inițiatorii săi și de ce a fost nevoie de el?

Contextul istoric este dat de domnia autoritară a lui Cuza și de o situație financiară nu tocmai bună. Reforma agrară din 1864 a făcut ca o mare parte din clasa politică, direct afectată, să dorească înlăturarea domnitorului. Criza politică din 1866 a debutat cu suprimarea unor publicații care criticau virulent puterea. Guvernul și-a prezentat demisia, dar Cuza nu a fost de acord și a procedat doar la o remaniere guvernamentală. Drept urmare, a avut loc o lovitură de stat, prima din istoria României. În luna februarie, Cuza a plecat în exil și s-a format o locotenență domnească, formată din trei persoane. Acest organism ad-hoc i-a adresat contelui Filip de Flandra propunerea de a ocupa tronul Principatelor, iar Adunarea Electivă l-a proclamat domn, fără ca acesta să fi acceptat oferta. Declinarea acestei propuneri a dat naștere unei a doua, adresată de data aceasta principelui Carol de Hohenzollern, care a acceptat. Modelul belgian nu a fost așadar doar la nivelul Constituției, ci și la cel al alegerii domnitorului. S-a organizat un plebiscit pentru alegerea principelui Carol. Puterile garante nu l-au recunoscut, arătând că alegerea domnului trebuie făcută de Adunarea Electivă, potrivit Convenției de la Paris, și că unirea Principatelor a fost acceptată doar pentru domnia lui Cuza. Locotenența domnească a dizolvat cele două părți ale puterii legislative, Adunarea Electivă și Corpul Ponderator, și a ales o nouă Adunare Electivă. Aceasta a devenit Adunare Constituantă, l-a proclamat Principe al României sub numele de Carol I pe Carol de Hohenzollern și a anunțat voința națiunii de a rămâne unită, sub auspiciile unei monarhii ereditare. Prima parte a anului 1866 a adus după sine mai multe încălcări ale ordinii constituționale agreate la nivel internațional pentru Principate, situație ce avea să genereze însă un plus de democrație, prin edictarea unei noi Constituții și printr-o domnie în limitele Constituției a lui Carol I. S-ar fi putut întâmpla și altfel. În acea perioadă, în Europa, constituțiile erau octroiate, opere ale suveranilor. Inițiatorii loviturii de stat au înțeles cât de important este să existe o nouă Constituție și cât de necesar este ca aceasta să fie dezbătută în Parlament. Într-un fel, ei și-au spălat păcatele. Paradoxal, democrația românească are la bază o lovitură de stat și nerespectarea angajamentelor internaționale asumate în numele țării.

 

Cum garanta stabilitatea politică și socială aducerea unui prinț dintr-o dinastie străină pe tronul României? Mă refer la situația de după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Convenția de la Paris stipula în mod expres că domnul trebuie să fie pământean, născut în Principate. Autorii loviturii de stat au realizat că singura șansă ca noul regim să fie recunoscut internațional era să nu respecte regulile până la capăt, prin alegerea unei persoane din afară, parte a unei familii domnitoare ce ar fi avut un cuvânt de spus în dialogul cu puterile garante. Dorința de a avea un domn străin este de fapt mai veche, apărută odată cu dorința de a unifica cele două Principate. Alegerea lui Cuza a fost un compromis temporar, perceput ca atare de actorii politici interni și externi.


Cum a fost posibil ca, în condițiile în care România se afla sub suzeranitate turcească, să fie totuși declarată „un singur stat indivizibil”?

Înalta Poartă a acceptat alegerea lui Carol I la 23 octombrie 1866, foarte repede după votarea noii Constituții. Tutela puterilor garante era considerată, în general, o soluție provizorie. Interesul Imperiului Otoman era să fie asigurată stabilitatea regiunii, iar alegerea unui domnitor străin a facilitat această opțiune. Principatele nu mai erau dependente de Înalta Poartă încă din timpul Regulamentelor Organice, renunțarea la acestea în contextul evenimentelor din 1848, urmată de intervenția militară otomană fiind un episod aparte, desprins de contextul general și evoluția istorică.

 

Care sunt cele mai importante prevederi ale Constituției de la 1866 și ce au schimbat în România acelor timpuri?

România a devenit o monarhie ereditară și constituțională. Puterea executivă era încredințată Domnului (articolul 35), puterea legislativă se exercita colectiv de Domn și Reprezentanța Națională (articolul 32). Exista un capitol intitulat „Despre drepturile românilor” care garanta libertatea presei, a conștiinței, a învățământului, a întrunirilor. Se interzicea pedeapsa cu moartea, confiscarea averii și se garanta secretul corespondenței. Doar creștinii puteau dobândi cetățenia, cu excluderea evreilor și a turcilor. O prevedere similară nu exista în Constituția belgiană. Aceasta a generat multiple controverse și a dus la revizuirea din 1879. Era omis articolul din Constituția Belgiei care prevedea inamovibilitatea judecătorilor, ceea ce reprezenta un regres față de Convenția de la Paris. S-a dorit ca această problemă să fie rezolvată treptat, pe măsura apariției unui personal competent, cu studii de specialitate. Opțiunea de la 1866 s-a dovedit a fi una inspirată. Este o foarte bună dovadă că până și cele mai democratice mecanisme nu trebuie preluate mimetic.

 

Care credeți că ar fi fost situația în România dacă la 1866 nu s-ar fi adoptat Constituția?

Constituția de la 1866 este doar o parte a unui șir de evenimente cu totul excepționale. Este aproape imposibil a gândi istoria contrafactual. Așa cum a arătat I.C. Filitti, Constituția de la 1866 este rezultatul preluării Constituției Belgiei și a proiectelor constituționale autohtone de la 1859 și 1866. Nu s-a realizat un transplant constituțional. Multe dintre ideile incluse în Constituția Belgiei circulau în acea epocă în întreaga Europă. Clasa politică românească era familiarizată cu principiile constituționalismului. A fost vorba despre o evoluție graduală. Mai devreme sau mai târziu, toate aceste idei ar fi fost cu siguranță înglobate într-un text constituțional. Proiectul a fost prezentat de guvern, dar și amendat pe parcursul a 11 ședințe ale Adunării Constituante, timp de două luni. Rapiditatea adoptării, corelată cu calitatea dezbaterilor, arată că terenul era propice unei noi Constituții.

 

Cum a evoluat ulterior legea fundamentală a statului?

Constituția din 1866 a fost aplicată în cea mai mare parte în timpul domniei lui Carol I. Există o suprapunere aproape perfectă între îndelungata sa domnie și aplicarea acestei Constituții, după cum există o suprapunere între regimul monarhiei constituționale din România și existența unor Constituții democratice înainte de momentul 1991. Constituția din 1866 a fost revizuită doar de două ori, în 1879 și 1884, datorită geniului celor care au redactat-o. Aceștia au intuit că o procedură de revizuire foarte permisivă ar genera schimbări frecvente ale cadrului constituțional și instabilitate politică, drept pentru care au inventat un mecanism de revizuire rigid, spre deosebire de cel indicat în Constituția Belgiei. Constituția din 1866 a fost modificată însă implicit prin recunoașterea în 1812, pe cale de jurisprudență, a dreptului instanței supreme de a verifica constituționalitatea legilor. Constituția a fost criticată în acea epocă întrucât multe dintre prevederile ei nu s-au aplicat. A fost poziția lui Titu Maiorescu, continuată în prezent de experți ai dreptului constituțional care au arătat că descentralizarea administrativă, o promisiune a Constituției din 1866, nu a fost deloc pusă în aplicare.

 

Există prevederi ale Constituției de la 1866 care s-au păstrat până astăzi? Care sunt acestea?

Există principii de drept constituțional care fac parte din Constituția de la 1866 și care sunt valabile și astăzi. Acestea sunt descrise de Paul Negulescu și George Alexianu: suveranitatea națională, guvernul reprezentativ, separația puterilor, responsabilitatea ministerială, rigiditatea (procedură de revizuire complicată), principiul supremației Constituției față de legi, drepturile cetățenilor. Singurul principiu de la 1866 care nu se mai regăsește astăzi în Constituție este cel al monarhiei ereditare și constituționale. Un alt principiu care s-a păstrat până astăzi este imunitatea parlamentarilor. Constituția de la 1866 preciza că „nici un membru al uneia sau celeilalte Adunări nu poate, în timpul sesiunii, să fie nici urmărit, nici arestat în materie de represiune, decât cu autorizațiunea Adunării din care face parte, în afară de cazul de vină vădită”. Cei care recomandă astăzi modificarea actualelor reguli din Constituție referitoare la imunitate ar trebui să știe că acest mecanism era înscris într-o formulare aproape similară în Constituția din 1866, ca de altfel și în cea belgiană, din 1831. Principiul respectiv nu a dus la lipsa de răspundere penală a parlamentarilor. O altă moștenire importantă a Constituției de la 1866 se referă nu la norme, ci la dezbaterea care a generat această constituție. Mare parte din dezbaterile Adunării Constituante din 1866 au avut ca obiect oportunitatea modelului unicameral, în comparație cu cel bicameral. O dezbatere actuală și astăzi, la 150 de ani după adoptarea Constituției de la 1866. Cei care vor să se pronunțe astăzi pe acest subiect nu trebuie să caute argumente noi: toate au fost exprimate în Adunarea Constituantă de la 1866.

 

Care credeți că au fost principalele prevederi „scăpate” din vedere la alcătuirea primei Constituții?

Inamovibilitatea judecătorilor. Am explicat din ce motiv.

 

Care era situația drepturilor și libertăților cetățenești până la 1866?

Din punct de vedere normativ, existau și anterior drepturi garantate. Marea problemă a epocii, rezolvată de Constituția din 1866, era crearea unui mecanism jurisdicțional pentru apărarea acestor drepturi. Formularea capitolului legat de drepturi în Constituția din 1866 prelua cele mai democratice exprimări din acea perioadă în acest domeniu.

 

De ce credeți că această Constituție a menținut votul cenzitar?

În acele vremuri, ideea votului universal nu era aplicată în Europa, fiind considerată o utopie. Constituționalismul acelei perioade mergea pe ideea formulată de Benjamin Constant că proprietatea generează patriotism și îi face pe cetățeni capabili să aibă drepturi politice. Sistemul celor patru colegii descris de Constituția din 1866 era destinat să pună în valoare nivelul de proprietate. Semnificativ, colegiul al IV-lea, din care făceau parte cei care plăteau impozite, era cel mai puțin influent din punct de vedere electoral. Abia după ce nu va mai fi considerată oportună legătura dintre proprietate și drepturile politice se va pune în Europa problema votului universal. România a rezonat așadar cu evoluțiile de pe plan european.

 

Ce a făcut-o să fie cea mai longevivă Constituție?

Calitatea clasei politice care a pus-o în aplicare. Dezbaterile politice pe marginea Constituției, chiar și în afara Parlamentului, erau întru totul remarcabile (a se vedea intervențiile lui Mihai Eminescu din ziarul Timpul).

 

De ce a fost adoptat tocmai modelul Constituției Belgiei de la 1831? Care ar fi fost celelalte opțiuni?

Am explicat că modelul Constituției din 1866 a fost doar unul dintre modele. În momentul de față, experții în istoria dreptului românesc, aplicând metode moderne de cercetare în domeniul dreptului comparat, pun și mai mult la îndoială filiera de inspirație belgiană. Era vorba despre principii constituționale vehiculate în epocă, iar Constituția Belgiei era printre puținele care le îngloba pe toate. Nu a avut loc un transplant, ci o contaminare aproape simultană în Belgia și în România cu marile principii constituționale fundamentate în epocă.

 

Cum funcționau Principatele până la separarea puterilor în stat, introdusă de Constituția de la 1866?

A existat o separație a puterilor și anterior momentului de la 1866. Ceea ce este nou se referă la reducerea prerogativelor șefului statului. Carol I a avut mai puține puteri decât hospodarul din timpul Convenției de la 1858 sau decât domnitorul de la 1864. De fapt, nu exista o separație rigidă a puterilor, ci o separație funcțională, dată de prerogativele reduse recunoscute monarhului. Acesta putea interveni însă în momente de criză, mai ales guvernamentală. Carol I și-a utilizat cu înțelepciune rolul în situații de criză politică. Parlamentul era imaginea Guvernului, nu invers, iar monarhul numea șeful Guvernului – acesta a fost unul dintre secretele longevității acestei Constituții.

 

Care sunt cele mai importante consecințe ale adoptării acestei Constituții? Ce are în comun cu actuala lege fundamentală a statului?

Adoptarea unui nou regim politic. Continuitate există doar la nivel de principii.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe