Poeme

Daniel Coman Publicat la: 28-06-2016

***

 

Mereu am preferat efectul de fade out,

m-am vrut remarcat între colegii de clasă

și nici măcar nu-mi mai amintesc. Nu-mi place

să fiu bruscat, îmi place stabilitatea, dar

îmi aud mai tot timpul rumoarea, mișcările mele

nu sunt ale mele.

 

Tot ceea ce privesc, privesc printr-un filtru. Nu

sunt detașat, pentru că nici măcar nu sunt acolo,

e un vis, iar eu sunt observatorul. Lucrurile se întâmplă

fără voința mea, cu participarea mea, fără conștiința mea.

 

Am dat examene, sunt un tip care n-a riscat sau, cel puțin,

așa pare, deși improvizez cum prind ocazia. Nimeni nu

se prinde de asta și exact asta e forma mea constantă

de paranoia.

 

Anxietatea și ridicolul au stat în pat cu mine. Chiar și-n

momentele de tremur, de convulsie, m-am simțit ridicol.

Când vorbesc despre pișat, mă emoționez. Când vorbesc

despre sex, o fac doar la modul cinic.

 

Am umezit saltele cu transpirația spatelui meu și am visat

la normalitate.

 

Între multele mele infarcturi și desele rupturi de mușchi al sufletului

am simțit respirația caldă pe ceafă, am fost un șarpe care năpârlea

în adierea vântului, iar mie nu-mi plac șerpii. Tot ce știu despre ei

este de la un poet care expunea situația Evei, trebuind să nimerească

șarpele sau penisul.

 

În general, plăcerile nu mi le-am ascuns, am fost indulgent cu mine,

dar și astronaut privindu-și nava din afară.

 

 

***

 

E ciudat cum fiecare gând rămâne suspendat

în gravitație zero când e vorba să treacă bariera.

Dacă te uiți la un meci de fotbal, poți să vezi

cum trece mingea prin vinclu, și te bucuri, căci

știi că nu mulți pot asta, însă, dacă-l vezi de dincolo

de ecran, ai mari șanse să prinzi secvențe în slow

motion.

 

Sau rămâi și tu blocat precum mingea aceea între bare,

când mâna providențială se joacă la butoane. Nu ține de

alegere, poți încerca oricât: ceea ce e în tine va rămâne

în tine și nimic nu va ajunge în celălalt. De asta orice șut

la poartă mă face să mă gândesc la Moscova – Petușki.

 

Am stat în iarbă și pe banchetele trenurilor, am stat în spatele

volanelor ca naratorii învăluiți în fum. Am despicat drumuri

pentru furnici și le-am îndreptat care încotro. N-am vorbit

deloc despre vreme, ne-am ascuns doar fibrilațiile interioare

după cuvinte căutate și structuri fascinante. Am avut și noi

iluzia că muncim odată cu furnicile.

 

***

 

Sunt momente în viață pline de înțelepciune

pe care le ratăm cu desăvârșire. De exemplu,

 

când soarele din iarnă își trimite razele către mine

stând în pat și o parte dintre ele reușesc să se filtreze

prin materialul roșu al jaluzelei, făcându-l și mai roșu,

iar celelalte se pierd și nu știu unde se duc, căci

până la urmă niciuna nu ajunge la mine: unele doar

trec prin materialul roșu și-l fac să pară o poartă.

 

Dar nu e așa cum pare, niciodată realitatea nu

e cum pare, și asta ne-o spune experimentul din fizică.

Practic, poți să observi și să-ți zici că ai înțeles și să

nici nu-ți dai seama că nu ai înțeles în timp ce

totul este și nu este și de cele mai multe ori nici nu este.

 

La fel cum nu tumefierea organelor, ocluziile intestinale sunt

extreme, ci lipsa acelui moment în care vezi particulele

de praf levitând în raza de soare care-ți trece prin parbriz și

simți cu organul special și înțelegi că acolo e căldură.

 

 

***

 

Nu fac des alegeri între fapte mari și nesemnificative,

nu fac nici măcar diferența între ridicol și micile mele

trăiri cotidiene.

 

Ceea ce pot să simt este singurătatea

unei zile de vineri, în care cele mai simpliste aparate

dau substanță dimineții.

 

Precum un expresor de cafea,

însă nu presiunea cu care împinge aburii printre granule e forța

de care depind.

 

Deși logica lucrurilor nu permite asemenea observații,

ceea ce e diluat e mai consistent. Așa apare iluzia că durează

mai mult.

 

Mai mult nu e bine, mai concentrat nu e bine.

 

Trebuie să fie repetitiv, să aibă același sunet,

să pot afla ușor cifrele care-i compun proporțiile,

să mă facă să gândesc intuitiv.

 

 

***

 

E o constantă cerere și nevoie de updatare

a sistemului. Jaluzelele roșii îmi permit să văd

exact cât ar permite oricui. Când voi putea să

percep numai roșul, abia atunci voi putea ști

ce e după.

 

Încă pun cadrilaje de plastic pe pereți și le-astup

cu mortar ca să se țină bine. La fel cum un pătrat

are patru laturi și patru unghiuri trase perfect la

nouăzeci de grade, la fel e și intimitatea mea.

 

Dacă aș vorbi de perfecțiune aici, adică de stabilitate

fără mare plictiseală, ar trebui să descriu cum,

când aplici crema pe piele, nu simți senzația de rece

și de repulsie.

 

 

***

 

Mai demult, am vorbit despre căldura laptopului

în noapte. Acum, când îmi îndrept iar atenția înspre

obiecte, realizez că nu s-a schimbat nimic. Gesturile

sunt mecanice, la fel cum căldura e exact rezultatul

unor combinații de asemenea mișcări.

 

Detaliile unor dimineți în pădure contribuie la acest

erotism al singurătății. Se întâmplă des să-mi trec mâna

prin păr, iar, printre firele de păr, să treacă lumina cum

trece ea printre frunzele copacilor și le face, în același

timp, translucide. Atunci poți vedea alveolele din care

pleacă seva și poți vedea furtunașe prin care circulă

viața. Și de aici se poate extrage căldură.

 

Pe podul pe care-l privesc eu dintre copaci, de jos în

sus, nu circulă nici o mașină. Când situația nu e stabilă,

apare interdicția. Când stai prea mult pe loc, apare

presiunea intercostală, iar asta e căldură care nu e bună.

 

 

***

 

Să țin liniștea aproape, dar prea puține resurse interioare.

 

Atunci aleg să privesc de pe balcon, să fie noapte și să aștept avionul

care va trece pe deasupra mea. Problema sunt momentele astea în așteptare

când greața se așază în piept cum știi și tu.

 

Luminile se derulează repetitiv, sunt un semn de avertizare. Doar că cel puțin

una se confundă cu stelele care-l ajută și pe el,

cerul.

 

Sub cer sunt eu, iar sub mine sunt sute de insecte printre firele de iarbă

despre care nu știm ce gândesc. Oare și tu te gândești la mine?

 

Dacă-ți spun că în stânga și-n dreapta mea sunt niște piloni

care apar și dispar ca respirația, ce poți face tu?

 

Explică-mi de ce acele animăluțe pe care le văd negre

urcând de-a lungul petalelor

nu cad niciodată chiar dacă ghiveciul e suspendat

de un cablu care pare mereu prea subțire.

 

Chiar acum mi-aș dori un mecanism care să ajute să înțeleg.

 

Dar nu. Voi rămâne țintuit pe dinafară

ca să mă văd, imponderabil, cum alunec particulă de praf prin lumina

plină de imagine și sens care se proiectează

și nu-ncetează niciodată.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe