Anselm şi critica secolului al XIV-lea

Daniel Coman Publicat la: 31-05-2016

Se știe că, indiferent de cum a fost reconstruit, argumentul ontologic, pe care modernii Descartes ori Kant l-au aplicat concepţiei lor despre lume, este de origine anselmiană. Dar moștenirea anselmiană nu poate fi rezumată la un singur aspect al filosofiei lui Anselm, nici măcar la întreaga operă a acestuia, ci ea trebuie asumată împreună cu întreaga tradiţie de interpretare a textelor sale. Or, aici avem o lacună. Cunoaștem opera lui, avem o înţelegere a influenţei sale asupra modernitaţii, dar există o insuficientă examinare a termenului mediu care face tranziţia între cele două fenomene: Evul Mediu cu receptarea și interpretarea pe care a dat-o operei lui Anselm. Reeditarea dialogului anselmian De ce s-a făcut Dumnezeu om?, în traducerea lui Emanuel Grosu, e o fericită ocazie de a glosa pe marginea acestui subiect.

Definit pe scurt, secolul al XIII-lea, aflat la confluenţa culturilor latină, greacă, arabă și iudaică, este unul al sintezei. Regiune comună atât pentru discursul filosofic, cât și pentru cel teologic, dialectica, încă din perioada lui Anselm, se prefigura ca instrument al sintezei raţiunii cu credinţa, al teologiei naturale cu cea revelată. Diversitatea rezolvărilor oferite problemei sintezei (Bonaventura, Toma de Aquino, Averroes) face din secolul al XIV-lea un secol al criticii.

Critica secolului al XIV-lea privește statutul dialecticii ca ancilla theologiae. Dialectica și teologia nu se pot sprijini reciproc. Este momentul istoric în care teologia și filosofia își despart căile. De aici rezultă numeroasele texte ale sentenţiarilor, în care se propune întemeierea teologiei ca știinţă paralelă și concurentă filosofiei, cu un obiect și instrumente proprii.

Ceea ce este frapant în această istorie universitară, locul în care divizarea se petrece fiind cel al textelor și exerciţiilor scolastice, este receptarea și replasarea lui Anselm din poziţia de precursor al sintezei în cea de fundament pentru noul spirit critic caracteristic secolului al XIV-lea. Dacă secolul al XIII-lea moștenește, prin medierea Summei Halensis, un Anselm heterodox, franciscan, considerat o voce care susţine posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu și a demonstraţiei existenţei acestuia în mod pur raţional, secolul al XIV-lea se întoarce la textul anselmian reinterpretându-l într-un sens originar. Anselm e reinterpretat în lumina propriului proiect epistemologic: fides quaerens intellectum. Credinţa este postulată, nu întemeiată pe explicaţiile posibil sofistice ale dialecticii; ea se cere numai explicată, nu întemeiată.

Această turnură poate fi acceptată ca explicaţie pentru recuperarea lui Anselm, în secolul al XIV-lea, ca unul dintre Sfinţii Bisericii Latine, binomul Augustin-Anselm devansând, în tradiţia universitară, apelul la orice altă autoritate din patristica latină.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe