Radu Gabrea: „Pogromul de la Iași a fost o chestie absolut îngrozitoare, din minciuni pornită”

Simona-Elena Stratulat Publicat la: 31-05-2016

Radu Gabrea este regizor și documentarist. Filmele sale examinează perioada comunistă din România și problematicile politico-sociale ale comunităților evreiești din Europa Centrală. Debutul cinematografic, cu lungmetrajul Prea mic pentru un război atât de mare, are loc în 1969, la vârsta de 32 de ani, film premiat la Festivalul de Film de la Locarno, din 1970. Odată cu apariția filmului Dincolo de nisipuri (1973), interzis de Nicolae Ceaușescu, are loc și emigrarea sa în Germania, țară în care vor apărea ulterior filme de excepție, precum Fürchte dich nicht, Jakob! (1981) sau Ein Mann wie Eva (1984). L-am avut invitat la Iași pe Radu Gabrea, care ne-a prezentat un documentar fascinant ce gravitează în jurul comerțului cu ființe umane, în speță evrei, din România comunistă. Evrei de vânzare (Jews for Sale, 2012) s-a remarcat la numeroase festivaluri internaționale, precum „Quinzaine du cinéma roumain”, organizat la Cinémathèque Odyssée din Strasbourg (2013) și Festivalul Internațional de Film Evreiesc „Jewish Eyes” (2013).

 

Ne aflăm la Serile Filmului Românesc, festival care dorește să atragă, cu fiecare ediție, tot mai mulți tineri spre filmul românesc. Care este mesajul dumneavoastră pentru tinerii cinefili referitor la ce înseamnă filmul românesc și necesitatea întoarcerii la acesta?

Filmul românesc are o situație extraordinară în ziua de astăzi, pe care nu a mai avut-o niciodată până acum, datorită unei generații de regizori foarte talentați. Anul acesta avem, de exemplu, cinci filme la Cannes, ceea ce este absolutamente rar, iar două filme în competiție... s-au întâmplat până acum să fie doar ale țării gazdă, Franța. Avem doi regizori în competiție la Cannes, Cristi Puiu și Mungiu. Se datorează talentului lor, dar și cinematografiei, care în România permite independența fondului cinematografic care asigură producția de filme, nu e dependent de bugetul de stat, se finanțează separat, printr-o lege separată, și asta este partea, ca să zic așa, de industrie și finanțare a filmului, pentru că marele regizor Alain Eclair spunea că „le cinéma est l’automobile et poème à la fois”, adică este automobil și poem în același timp. Partea de poem, de poezie o acoperă Mungiu, Puiu, Porumboiu, eu... Partea de finanțare, dacă nu există, nu se poate face film. O chestie foarte interesantă a fost la New York, când venise Cristi Puiu și i se omagia primul lui film, Marfa și banii, și i-am dat materialul doamnei care era atunci ministrul Culturii și i-am spus: uite cum s-a întâmplat cu filmul acesta, Marfa și banii... au venit în anul 2000 doi necunoscuți în Elveția, Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu, au câștigat concursul, au făcut lungmetraj, ceea ce este unic. Doamna respectivă, ministru al Culturii, n-a citit acest text, n-a vrut să-l citească. M-am enervat foarte tare că n-a zis nimic, însă, cum am eu noroc, americanii din sală au zis: „Bine, bine, dar băiatul ăsta e foarte tare, de unde a avut bani?”. Atunci am povestit exact situația aceasta a fondului cinematografic, pentru că asta este foarte importantă și asta asigură filmul, asigură continuitatea. Talentul însă este de la fiecare, de la Dumnezeu...

 

Pentru filmele „Prea mic pentru un război atât de mare” și „Dincolo de nisipuri”, romanele lui Aurel Petri, respectiv Fănuș Neagu au constituit o sursă de inspirație și documentare. De asemenea, afirmați că pentru documentarul „Jews for Sale” sursa de documentare a constituit-o „The Ransom of Jews”, de Radu Ioanid. Totuși, pe lângă aceasta, a reprezentat experiența personală, respectiv emigrarea în Germania în 1974, o „motivație” pentru realizarea acestui film?

De când am venit din Germania, am început să fac tot mai multe filme cu implicații istorice, care se referă la minoritățile din România, pentru faptul că și eu făceam parte, în mic, dintr-o minoritate și, în al doilea rând, datorită faptului că la facerea României Mari, în 1918, s-a ratat o ocazie extraordinară de a face România un stat multicultural și multinațional. România era așa în 1918, cu Transilvania și cu Bucovina. Și, ca să dau un exemplu, Bucovina era românească, dar Cernăuțiul era în majoritate un oraș de nemți și evrei. Invazia de după 1918 a făcut ca evreii și nemții din Cernăuți să fie de aceeași parte a baricadei, pentru că aparțineau culturii germane și atunci invazia aproape forțată a culturii românești, cu universități create, a făcut ca ei să fie prieteni până în ’33, ceea ce era incredibil. Până când a venit nazismul printre sași și nemți, ei au fost pe aceeași baricadă, întrucât își apărau cultura, care era cultura germană.

 

În prima parte a carierei dumneavoastră v-ați ocupat de realizarea de filme în țară, însă, odată cu emigrarea în Germania și apariția, de exemplu, a filmului „Fürchte dich nicht, Jakob!” (1981) – lungmetraj îmbinând ficțiunea cu documentarul –, se constată o evoluție. Care este diferența între modurile de a face film la nivelul celor două țări?

Eu am avut noroc să fac filme în Germania, mărturisesc sincer, și am fost printre foarte puținii regizori din Est, emigranți, care au făcut film în Occident. Pot să-i număr pe o mână... Polanski, poate... doi frați cehi și încă doi... și Former. Și eu, fără modestie, mă număr printre ăștia. Eu am lucrat, efectiv, în cinematografia germană, mult, fiind emigrant. Fürchte dich nicht, Jakob! a fost o mare șansă, pentru că a fost un scenariu scris împreună cu Schuller, un sas din România care era poet și care a câștigat un premiu. Eu eram în Germania, dar în primul an nu am făcut cinematografie, pentru că mi-am dat seama că nu pot. Am încercat să lucrez. Mi s-a oferit un post de asistent al lui Liviu Ciulei, care urma să vină din România în toamnă, când urma să pună în scenă o piesă la un teatru din München, deci nu aveam șansă. Atunci m-am ocupat de meseria mea de bază, de inginer, și scriam scenarii tot timpul. Scenariile erau tot timpul respinse, adică nu câștigau. Erau în Germania niște sisteme care sunt și acuma, de sprijinire: economic și cultural. Sprijinul cultural era ușor accesibil pentru că nu avea implicații economice foarte mari. Atunci, am luat povestea lui Caragiale O făclie de Paște, împreună cu Frieder Schuller, și am adaptat-o la un scenariu care a câștigat premiul.

 

Cum a fost primit acest film de către germani?

A fost extraordinar de bine primit. A fost considerat cel mai bun film german la Cannes în 1982, așa cum spunea și ziarul american Variety. A fost foarte bine primit de critica germană, a avut foarte mulți spectatori și mi-a pus bazele carierei. Cu filmul acesta am putut să mă duc peste tot, a fost luat peste tot, a fost distribuit în Statele Unite, a fost la festivaluri, a primit premii și așa mai departe. Și atunci, mi-a creat brusc, chiar brusc, o legitimitate ca să fac film mai departe. După aceea, am lucrat în Germania foarte mult, făcând acolo cel mai important film al meu, Un bărbat ca Eva (Ein Mann wie Eva), care și acum este considerat film de cult, făcut la puțin timp după Fürchte dich nicht, Jakob!

 

În condițiile în care anul acesta se împlinesc 75 de ani de la Pogromul de la Iași, fiind specializat pe documentare a căror temă gravitează în jurul problematicii evreilor în Europa Centrală, care considerați că este necesitatea documentarelor privind destinul evreilor în România? Cum facem cunoscut acest eveniment, care a fost printre cele mai sângeroase din istoria României?

Pogromul de la Iași a fost o chestie absolut îngrozitoare, tot așa, din minciuni pornită. Trebuie văzut în ce măsură e conectată istoria noastră. Sunt faptele istoriei noastre: noi am făcut sau n-am făcut asta? Și, dac-am făcut, trebuie să ne asumăm răspunderea, să nu ne facem că plouă. Am făcut... și de ce a fost așa la Iași eu pot să vă povestesc tot dintr-o sursă istorică. Minciuna patriotardă cum că toată lumea vrea să se unească a fost una care a folosit la un moment dat, la momentul acela, dar ea nu a corespuns realității. De exemplu, citeam din istoricul Ion Scurtu, care arată foarte clar că, în 1918, când s-a făcut unirea Basarabiei cu România, erau în Basarabia 53% români și 47% neromâni. Asta era situația reală în Basarabia. Sfatul Țării, cu care noi ne mândrim că a cerut să se unească Basarabia cu România, era compus numai din români, armata română era jos, în piață – Sfatul Țării nefiind prea liber, armata fiind acolo în frunte cu generalul Ploieșteanu, și a votat unirea. Dar pe cei 47% nu i-a întrebat nimeni ce vor. Ar fi trebuit găsită imediat o formă de integrare a acestora, o formă federativă, ca să nu se simtă excluși. Dacă se făcea această unire cu Basarabia într-un mod deștept, nu cu preconcepții naționaliste... Acestea sunt minciunile istorice care apar și se răzbună!

Pogromul de la Iași a avut loc în momentul când a început războiul. Legionarii din România, care au fost marginalizați de Antonescu și băgați în pușcărie, au simțit momentul să se răzbune. O răzbunare de ultim moment a ultimilor legionari rămași. Pogromul de la Iași a dus la chestia la care-a dus, se vede în Călătoria lui Gruber. Sigur, aceste chestiuni pe care le fac eu nu sunt pe placul tuturor.... A fost unul, profesorul Coja, profesor naționalist, care a zis: „Urmăriți-l pe Gabrea!”, să mă prindă, să mă urmărească... Sigur, era o chestie simbolică, ba încă pot să spun că cel care a scris articolul ăsta după ce-a văzut filmul a zis: „Aștept să-l văd pe Gabrea la Iași cum o să fie luat și călcat în picioare de ieșeni”. Vreau să spun că filmul Călătoria lui Gruber a rulat la Iași și a fost un succes extraordinar. Am avut două proiecții cu sala arhiplină, cu o mie și ceva de oameni, la cel mai mare cinematograf din Iași și nu m-a călcat nimeni în picioare, dintre voi, ieșenii. Oamenii au văzut lucrurile legate de istorie, unii n-au știut și s-au repliat. Eu n-am făcut un film ca să ponegresc pe cineva.

 

Mai așteptăm vreun film de la dumneavoastră, domnule Gabrea?

Fac acum un film care va face iar scandal, un film despre Ana Pauker. A fost o comunistă foarte importantă în România, care era evreică și a fost dată jos, a murit. Toate ticăloșiile regimului comunist care au fost până în ’63 și pe care le-a făcut Dej au fost atribuite Anei Pauker, care era și ea evreică, ceea ce românilor le-a convenit foarte tare, iar toată lumea crede lozinca după care „evreii au adus comunismul în România”, iar Ana Pauker, fiind evreică, a fost vinovată de toate. Filmul acesta dovedește că ea n-a fost vinovată de nimic. La colectivizare, ea era pentru o colectivizare rațională. Toate lucrurile pe care le-a făcut Ceaușescu s-au estompat și a părut că ea a făcut asta.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe