Tudor Chirilă: „Presa tace pe plan mondial de foarte mult timp sau, dacă nu tace, este extrem de controlată

Bianca-Iuliana Dorneanu Publicat la: 31-05-2016

Tudor Chirilă își împarte viața între teatru, muzică și film, conturând o personalitate nonconformistă. Muzician, compozitor și producător, a fost solistul formației Vama Veche, formând mai târziu formația Vama. Tudor Chirilă a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București, secția Actorie, în anul 1996. Cel mai important premiu din teatru, UNITER, i-a fost acordat în anul 2004.

 

Cum a fost să faci parte din debutul lui Vlad Păunescu ca regizor? Ai vreo scenă favorită din film?

A fost ca și cum aș fi făcut parte din orice film, pentru că Vlad nu a avut emoțiile unui debutant. El a lucrat foarte mult în cinematografie și știa ce vrea de la film, ce vrea de la fiecare scenă, fiecare secvență, fiecare cadru, așa că nu m-am simțit că debutez pe cineva, cum se zice la noi. Îmi plac mult scenele cu Crina Tofan. Mi-aș fi dorit să fie mai multe și să fie chiar una în care eu o învăț lucruri sau îi deschid orizontul către viață, într-o direcție sau alta. Îmi place scena din final cu Rodica sau cea din restaurant, tot cu ea.

Ce a însemnat să joci un rol negativ?

Mie îmi plac rolurile negative. Mi se pare că sunt cele mai zemoase. Personajul negativ, dacă e bine făcut, poate fi un amestec care să trezească în spectatori mai multe stări. De la ură la simpatie, de la dispreț la admirație. Personajul pozitiv este întotdeauna o tipologie ieftină, care nu are nici o problemă, mai ales în filmul clasic american. Noi în viață nu suntem chiar așa. Toți avem partea asta rea, cu care ne luptăm, și de aceea personajele negative sunt mult mai complexe. Acum joc Tartuffe la Teatrul de Comedie, iar un alt personaj absolut incredibil e Steven, un tânăr de 35 de ani, care vrea să-l depășească pe Mozart, în piesa Coada, la Teatrul Bulandra. Ei sunt personaje oarecum negative. Extragi mult mai multe dintr-un astfel de rol.

Referitor la replica din „Live”, „Presa trebuie să tacă”: ce mesaj transmite?

Presa tace pe plan mondial de foarte mult timp sau, dacă nu tace, este extrem de controlată. Cel puțin în România lucrurile arată destul de grav. Noi nu avem decât niște enclave de jurnalism independent. Iar prin presă mă refer și la televiziune, căci cea de știri este arondată câte unui mogul, unul e în pușcărie, altul a ieșit… În lumea televiziunii de știri, la ora la care vorbim, este și mai rău decât în filmul pe care l-a făcut Vlad Păunescu.

Horațiu Mălăele, Alexandru Darie și Alexandru Dabija sunt doar câțiva dintre marii regizori cu care ai colaborat. Alături de cine ai mai dori să lucrezi?

Ar fi două nume pe care tocmai le-ai menționat. Mi-ar plăcea mult să lucrez cu Sandu Dabija. Când am colaborat cu el, a fost un rol foarte mic, din păcate. Dar mi-a făcut plăcere să îl văd la lucru. La Alexandru Darie am făcut parte din spectacolul anului 1999 și poate din unul dintre cele mai bune spectacole ale lui, Iluzia comică. Aș vrea să am ocazia să lucrez cu regizori tineri. Despre mine se crede de multe ori că sunt destul de închis la colaborări, dar nu e adevărat. Probabil notorietatea mă pune într-un turn de fildeș, ceea ce este o mare prostie. Am lucrat foarte bine cu mama mea și mi-ar plăcea să continuăm. Ea a făcut acum un spectacol pe care sper să îl vadă și Iașul, cu Paul Ipate și Anghel Damian.

Teatrul e o altă formă de educație. De ce nu vin tinerii la teatru?

Poate pentru că nu este bine promovat, pentru că nu se regăsesc, poate că teatrul e vechi. Să se promoveze cu spoturi la televizor de patru-cinci ori pe seară, indiferent de spectacol, și garantez că vor veni oamenii. Dar mijloacele de promovare ale teatrului sunt atât de sărace. Tinerii sunt pe Facebook, sunt pe Snapchat, pe Instagram. Acolo trebuie investit. Ca teatru subvenționat de primărie sau independent, mi-aș muta toate resursele în mediul online ca să aduc public. Aș merge în școli. Cred că suntem blocați dincolo de conținut, de ce titluri se prezintă. Cred că și profesorii ar trebui să îndemne tinerii să meargă la teatru. Dacă au ajuns să studieze Molière, să meargă la Tartuffe și să comenteze ce au văzut în piesă. Dar dacă profesorul le zice să învețe comentariul pe de rost, cum am auzit că încă se practică… Sau să-ți descarci conspectul de pe internet. Aici e marea problemă. Modul în care se face educație nu îndeamnă copilul să gândească. Nu suntem învățați de mici să gândim pentru noi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe