Georges Mazilu: „O manifestare «artistică» ce părăsește domeniul sensibilului mi se pare fără interes”

Adina Scutelnicu Publicat la: 28-04-2016

Georges Mazilu este unul dintre artiștii contemporani extrem de apreciați în Occident, dar prea puțin cunoscuți în România natală, cu un bilanț expozițional ieșit din comun și cu lucrări expuse în muzee și colecții permanente din Franța, Olanda, Canada și Statele Unite. Născut în 1951 în localitatea Vânjuleț, județul Mehedinți, Georges Mazilu a studiat Pictura la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” și la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. În 1982 a părăsit România și vreme de 30 de ani a locuit în Paris, după care s-a retras într-o zonă rurală din apropiere de Nevers. Lucrările sale sunt dominate de contraste: pictează într-un stil medieval (trimite, mai exact, la Renascentismul Țărilor de Jos), dar compoziția este marcată și de propriile viziuni contemporane; personajele au forme concrete, antropomorfe, dar și elemente supranaturale, neverosimile sau abstracte. Deși în lucrările sale predomină figurile umane, animate, există și componente mecanice, moarte. Nu în ultimul rând, cromatica sa vibrează prin complementaritate și clarobscur.

 

Când și cum ați început să pictați, domnule Georges Mazilu? Dacă nu ați fi fost artist, ce ați fi devenit?

Am avut o pasiune pentru desen de mic și, remarcat de familie și anturaj, am crescut cu ideea că voi deveni pictor. Până la 14 ani mi-am petrecut copilăria în orașul Drobeta-Turnu-Severin, unde, în afară de școala generală, am studiat în diferite structuri, cum ar fi Casa Pionierilor sau Școala Populară de Artă. La Liceul „Traian” din Turnu-Severin, unde eram elev, am fost remarcat de profesorul de desen Vasile Mihăescu, care s-a oferit să-mi dea lecții particulare de pictură. Lui îi datorez primele îndrumări spre tehnica uleiului și încurajările de a continua pe acest drum. Profit de ocazie să-i aduc aici omagiul și recunoștința mea. Întâmplarea face că era originar din Moldova și, dacă nu mă înșel, studiase Belle Arte la Iași.
Nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă aș fi putut face altceva în viață sau, când m-am gândit la asta, era prea târziu.

 

Personajele dumneavoastră par să vină din lumea renascentistă a Țărilor de Jos. Compoziția trimite la ezoterismul lui Hieronymus Bosch, clarobscurul mă face să mă gândesc la Caravaggio, dar și la suprarealismul contemporan. Dumneavoastră cum v-ați defini stilul?

E adevărat ca stilul meu e adesea asociat cu Bosch sau Bruegel. De asemenea, Caravaggio e una dintre referințele mele, la fel ca și Leonardo. Nu a fost o alegere deliberată, ci instinctivă. Întotdeauna am considerat că arta picturală a atins o culme în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, mai ales în Italia și Țările de Jos. Cred că e un adevăr greu de contestat, chiar și de partizanii cei mai aprigi ai artei contemporane.

 

Există, în momentul de față, un reviriment al outsider art, al artei non-mainstream, create emoțional, de persoane fără pregătire în domeniul artistic. Credeți că este importantă pregătirea academică? Iar dacă da, de ce?

Pregătirea academică înseamnă asimilarea și controlul limbajului pictural, care sunt primele condiții pentru a putea picta, la fel cum un scriitor trebuie să cunoască limba, sintaxa și gramatica, iar un muzician notele și armonia. În același timp, o pregătire academică nu garantează o carieră artistică. Greul începe ulterior, când artistul trebuie să-și găsească un drum propriu, iar aici talentul și mai ales exigența față de sine însuși au un cuvânt greu de spus. În epocile recente, în numele libertății de expresie, artiștii plasticieni au crezut că se pot dispensa de truda uceniciei și, în consecință, încetul cu încetul, s-a ajuns la crearea unor obiecte (sau gesturi, sau concepte imateriale) eteroclite, fără nici o filiație între ele și cu atât mai puțin cu arta în sensul tradițional. Neexistând un numitor comun între toate aceste forme, nu există nici criterii de analiză sau critică pentru ele, drept pentru care e greu să le plasezi pe o scară valorică. Dacă un artist contemporan pictează un cerc roșu pe un fond galben și este total ignorat, iar un altul face același cerc pe un fond vișiniu și îl vinde cu un milion la licitație, explicația e de un cu totul alt ordin decât estetică, dar acesta e un subiect complicat, ce nu poate fi dezvoltat în câteva rânduri.

 

„Lucio Fontana s-ar simți demodat și depășit”

Creațiile dumneavoastră, ca stil de lucru, mă trimit mai degrabă către clasic. Or, contemporaneitatea pare tot mai atașată de arta conceptuală, de abstract, de dadaism (mă gândeam și la monocromiile „spintecate” ale lui Lucio Fontana). Cum vă integrați în peisajul artistic al mileniului trei? Sau, altfel spus, vă integrați sau faceți o figură aparte?

E greu să te sustragi influențelor ambiante, iar eu, ca majoritatea artiștilor, am fost impregnat de diverse curente contemporane. La ultima expoziție personală pe care am făcut-o la Galeria Simeza, la București, în 1981, puțin înainte de pleca în Franța, am expus pictură abstractă. Odată ajuns la Paris, am constatat o mare diversitate de stiluri în galerii și saloane, unde arta figurativă coexistă cu cea abstractă fără a fi tratată cu condescendență. Am avut un an de ruptură și interogări, când nu am pictat nimic, e adevărat că aveam alte priorități – să mă instalez, să-mi câștig existența –, după care am făcut o serie de desene și picturi figurative care mi-au dat senzația că am pătruns într-o zonă imensă de libertate și unde pot găsi repere și certitudini pe care le căutam fără să le găsesc în abstracție. În același timp, experimentele din anii anteriori, chiar dacă nu mă satisfăceau, au avut o mare importanță în structurarea spațiului pictural, al modului personal de redare a detaliului și texturii. Spațiul pictural al mileniului trei e atât de vast, încât oricine și orice se poate integra în el. Important e să fie vizibil și să se demarce de imensa masă indistinctă. De altfel, Lucio Fontana s-ar simți demodat și depășit dacă ar vedea la ce s-a ajuns astăzi în termeni de transgresiune; el, cel puțin, încă mai folosea pânze. Deși cunosc mulți artiști care sunt preocupați de a fi în conformitate cu timpul lor, părerea mea e că artistul creează spațiul pictural, și nu invers.

 

Care credeți că sunt valorile cele mai importante ale artei prezentului? Vă întreb asta fiindcă, discutând cu oameni de artă, creatori și critici, am constatat că este extrem de dificilă o departajare clară a artei de kitsch sau, ca să nu fiu atât de categorică, de creații discutabile din punct de vedere artistic. Ce definește opera de artă în opinia dumneavoastră?

O creație artistică se adresează în primul rând afectului și trebuie să se impună privitorului prin unicitatea ei, să declanșeze o emoție care îl reține și inițiază un proces de meditație. Un kitsch poate să atragă atenția creând nedumerire, plictiseală și, în final, enervare. O operă de artă conceptuală mi se pare o contradicție în termeni, de fapt, o negare a artei, prin dematerializare. Alte discipline au vocația de a trata despre concept, iar o manifestare „artistică” ce părăsește domeniul sensibilului mi se pare fără interes.

 

„Figurile mele ar putea fi o lungă serie de autoportrete”

Omul este o temă centrală a picturii dumneavoastră. Ați pictat vreodată și peisaje, de exemplu? Creați în cicluri sau pictați lucrări independente unele de altele?

Am pictat și peisaje într-un trecut îndepărtat și în anii de studii, dar figura umană și mai ales portretul m-au interesat în mod deosebit. Mai întâi, pentru că nudul și chipul uman reprezintă formele cele mai desăvârșite și subtile de structurare a materiei sau cel puțin așa le percepem prin viziunea noastră antropomorfă, de unde și dificultatea de a le reda în artă. Pe de altă parte, toate reprezentările mele sunt introspective, într-un fel, toate figurile mele materializează o stare de spirit, ar putea fi o lungă serie de autoportrete, iar unele chiar îmi seamănă. În legătură cu cea de-a doua întrebare, dacă lucrez individual sau în cicluri, nu am un răspuns precis. Când încep un tablou, am intenția doar să-l duc până la capăt, ceea ce reușesc o dată din două, în special cu formatele mai mici, alteori sunt nevoit să le pun în standby fie din motive tehnice, fie că am nevoie să le revăd mai târziu cu un ochi proaspăt.

 

Observ că mai toate personajele dumneavoastră, cu figuri grave, serioase, chiar dacă stârnesc un zâmbet, poartă ceva pe cap, ceva tipic (voaluri, tichii etc.), dar și cuiburi, păsări, fructe sau animale. Am găsit chiar și o fotografie de-a dumneavoastră, un portret cu un măr pe cap. Aveți o figură foarte serioasă, de altfel. Mi-a plăcut foarte mult imaginea asta, mie mi-a dat senzația că vă definește. Ce înseamnă aceste obiecte de pe capul personajelor?

La o figură umană – sau pentru orice reprezentare grafică –, ceea ce dă expresie este raportul dintre static și dinamic în desen, la fel cum raportul între culori complementare dă expresie și vibrație cromatică. La personajele umane, mai ales la cele feminine, părul este o variabilă de ajustare a echilibrului; un cap aplecat într-o parte cere o redare compensatoare a părului, dar părul conține un potențial plastic limitat, drept pentru care îl metamorfozez în forme diverse: voaluri, căciulițe sau forme de-a dreptul abstracte, care îmi permit să le modelez în funcție de necesitățile compoziției sau de fantezia momentului și pot considera că aduc un element suplimentar în definirea personajului. În timp ce obiectele fragile sau instabile, cum ar fi un ou sau o pară, îi dau personajului care le poartă fixitate și concentrare, ca, de pildă, un funambul ce ține pe cap în echilibru un pahar cu apă sau un băț pe care se învârte o farfurie.

 

Multe lucrări m-au făcut să zâmbesc. Poate figurile umane ale animalelor reprezentate, poate contrastul dintre seriozitatea personajelor și ipostazele în care sunt prezentate (cu un ou pe cap, de pildă) mă amuză. Credeți că umorul se intersectează sau este paralel cu arta? Este important? Dacă da, de ce?

Personajele mele evoluează pe o scenă și joacă un rol pe care eu îl definesc. Și îl joacă cu mai multă sau mai puțină convingere, dar n-au de ales, fiindcă știu că sunt observate și asta se așteaptă de la ele, altfel nu le rămâne decât să părăsească scena. De unde seriozitatea aparentă și în același timp indiferența, dar și stângăcia cu care execută gesturi cu o convingere mediocră.

 

„Nu sunt interesat de o redare logică și coerentă a realității”

Prin picturile dumneavoastră deschideți niște ferestre către o altfel de lume, cu spații întunecate din care apar niște figuri umane bizare, cu detalii mecanice, figuri înconjurate de obiecte-simbol cu diverse mesaje încriptate. Cum arată Universul dumneavoastră, domnule Georges Mazilu? Ce vă bucură? Ce vă sperie? Ce vă întristează?

Imaginația noastră conține o multitudine de elemente care ne vin fie din realitatea înconjurătoare, fie din cultura asimilată de-a lungul timpului, din vise, cugetări și așa mai departe. Cum nu sunt interesat de o redare logică și coerentă a realității, ci mă folosesc de uneltele creației pentru a sonda propriul bagaj de imagini acumulate pentru a le determina sensul și locul ierarhic pe care îl ocupă în ființa mea, le las să apară treptat și le reorganizez în mod intuitiv, lăsând deoparte orice interferență rațională. De unde apariția unor forme ce par ieșite din context, dar care se înscriu în mod coerent într-o realitate virtuală structurată în funcție de propriile ei legi. Mă bucur când sunt satisfăcut de un tablou, mă întristează când nu sunt satisfăcut și mă înfurii de-a dreptul când nu sunt satisfăcut nici de un al doilea tablou.

 

Din 1982 ați trăit în Franța, la Paris, iar de câțiva ani la Nevers. Ce v-a determinat să plecați din țară? Cum ați reușit acest lucru? Ați avut momente în care ați regretat această decizie?

Mai exact, trăiesc în apropiere de Nevers, într-o zonă rurală. Primii 30 de ani după ce am părăsit România i-am trăit la Paris. În anii ’80 era normal să vrei să părăsești România. Sub regimul Ceaușescu, existența părea absurdă și fără perspective, așa că am plecat fără ezitări sau regrete de îndată ce am întrunit condițiile necesare pentru a obține un pașaport. În cazul meu, neavând rude în Occident, aveam nevoie de puțină valută în bancă, pe care am obținut-o din câteva lucrări vândute la o expoziție, în 1981. Am eliminat de la început ideea de a mă reîntoarce, fiindcă o posibilă schimbare de regim în România părea o pură speculație fantezistă în acea epocă. Pentru asta, am făcut toate eforturile necesare instalării definitive în Franța, alegerea acestei țări datorându-se unei conjuncturi favorabile. De altfel, când am plecat, nu aveam nici o idee precisă unde voi rămâne. Vin cu plăcere din când în când în România, unde mai am câțiva prieteni, dar nu sunt tentat să revin definitiv, pentru că mi-ar cere un alt efort de adaptare, având în vedere că, în momentul de față, pot spune că am trăit mai mulți ani în Franța decât în România.

 

Aveți un bilanț expozițional impresionant. Care a fost cea mai importantă expoziție, din punctul dumneavoastră de vedere, la care ați participat? Ce a făcut-o specială?

Niciodată nu mi-am pus această întrebare, dar aș putea răspunde că prima expoziție personală, din 1993 sau 1994, la Santa Fe (New Mexico), în Statele Unite, a fost evenimentul care mi-a deschis accesul la piața artistică americană. Statele Unite sunt și acum locul în care expun cel mai mult.

 

Care sunt lucrările la care țineți cel mai mult?

Nu pot da un răspuns exact la această întrebare. Depinde de moment, de cum am dormit, de cât mă apreciez sau mă detest.

 

Vă rog să formulați o întrebare pe care ar fi trebuit să v-o adresez.

M-ați putea întreba dacă sunt satisfăcut de modul în care am răspuns la întrebări, iar răspunsul ar fi „NU!”, fiindcă subiectul ar fi necesitat un spațiu mult mai mare, fără de care explicațiile mele rămân doar o infimă introducere în materie. Poate cititorii vor înțelege mai bine aruncând o privire la lucrările de pe website-ul meu www.mazilu.fr.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe