Ca pe canapeaua psihoterapeutului

Constantin Piștea Publicat la: 26-04-2016

Citind-o pe Ioana Crețoiu (Alegeri dificile, Editura Polirom, Iași, 2016), a fost ca și cum aș fi jucat rolul unui psihoterapeut, ceva în genul lui Marcel Iureș din serialul În derivă, și aș fi ascultat o doamnă povestind vrute și nevrute. Cu un rost, desigur, numai că rostul îmi era neclar, după cum și amintirile doamnei nu se puteau încadra într-o singură zonă. Mai mult, pe parcursul confesiunilor mă simțeam inoportun, inconfortabil, ca și cum i-aș fi ținut locul cuiva care ar fi trebuit să vină cu o soluție, cu un răspuns la problemele doamnei. Când, ce să vezi, abia după ce a plecat și am privit-o de după fereastră cum se îndepărta pe aleea vilei mele imaginare din visul și din filmul pe care nu l-am urmărit până la capăt, așadar abia atunci, la plecare, am realizat ce voia de fapt doamna: doar să o ascult.

 

Ioana Crețoiu și-a spus oful în Alegeri dificile, folosindu-se de cititor ca de un psihoterapeut. Poate că, până la urmă, acesta este și scopul literaturii în general, scop la care doamna Crețoiu a ajuns, am impresia, anevoie, după ce și-a construit o carieră în arhitectură, însă a constatat că unele lucruri necesită alt gen de supapă. Astfel că a urmat un curs de creative writing și a încercat să-și cristalizeze ideile într-un volum de debut, nu înainte de a se face remarcată în cel coordonat de Ioana Pârvulescu, Și eu am trăit în comunism.

Ca în cazul oricărui debutant, lectura nu se face cu bisturiul, ci cu mănușile scoase. Vezi lucruri care, pe românește, nu sună sau nu pică bine, dar ești conștient de emoția celui care scrie, de lipsa lui de experiență și de lecțiile pe care nu le poate învăța decât din greșeli. Și, prin urmare, ești iertător. Treci cu vederea cuvinte repetate inutil ori frazări stângace, pentru a remarca mulțumit muzicalitatea unor momente ori, mai degrabă, sentimentul transmis. Pentru că, dacă doamna respectivă te folosește ca ascultător, nu mai ești atent la orice detaliu, ci la impresie. Te marchează rezultatul problemei, nu metoda de rezolvare. Iar rezultatul aici este sinonim cu alegerea dificilă care, odată luată, te lasă cu senzația că mai bine alegeai altfel. Este nostalgia unor amintiri de familie irecuperabile. Durerea ori senzația agasantă că ești sufocată de o mare de gândaci roșii – aluzie limpede la comunism –, căreia nu i te poți opune. Neplăcerea de a-ți vizita casa de altădată și de a nu o mai recunoaște. Și toate aceste experiențe trebuiau spuse cumva, trebuiau descărcate pe altcineva, ca povara să nu mai fie atât de apăsătoare.

Definitoriu pentru Ioana Crețoiu este timpul, care a trecut ca un râu umflat de ploaie, lăsând în urmă fel de fel de resturi: zgomote de pași („grei ca de elefant, grăbiți ca de iepuraș, tropăiți ca de cal, leneși ca de pisică, tacticoși ca de broască-țestoasă, atenți ca de veveriță, șireți ca de vulpe, îndrăgostiți ca de turturea, târșâiți ca o coadă de crocodil, impunători ca de leu, săltăreți ca de vrăbiuță, speriați ca de șoarece, triști ca de animal în cușcă, agili ca de căprioară, credincioși ca de câine, jucăuși ca de ied, osteniți ca de vită, resemnați ca de porc care știe că vine Crăciunul”), glasuri („bubuind ca un tunet, susurând ca izvorul, șoptite ca o taină, lătrate ca la stână, pline de energie ca valurile, iuți ca o ploaie de vară sau plictisite ca o ploaie de toamnă, fierbinți ca jăraticul, necăjite ca o coajă de pâine, ciripind nepăsătoare ca păsările, victorioase ca o goarnă, funebre ca o înmormântare”), mirosuri (cel de usturoi al salamului, râgâituri) din mașinile înghesuite la un soi de camping, precum și povești fericite, dar mai ales triste („Cântece nu cântam decât în seara de Crăciun, veselie era numai în timpul jocurilor noastre de copii, și chiar dacă mă străduiesc, îmi pare rău, dar nu-mi amintesc să fi auzit râsete în casă. Era o casă de oameni cu multe griji”).

Prozele Ioanei Crețoiu nu sunt cantonate într-o perioadă anume. Ele amintesc de comunismul care stimula fenta organizatorică, mișmașul, șmecheria populară, dar sunt aduse și în prezent, însoțite de ironie și satiră. Iar ochiului care privește atent evoluția mentalității sociale („Bunăstarea și sărăcia n-au învățat încă să fie discrete”) i se alătură altul, concentrat pe reacția proprie la trecerea timpului și la schimbările interioare impuse de ani. Privirea aceasta împărțită este a unei persoane căreia trecutul nu i-a adus numai bucurie și care acum, deși poate că ar vrea, nu mai poate trăi dramul de fericire de altădată decât prin amintiri. „Astăzi, când mă mai întâlnesc cu vreunul din puținii colocatari rămași, ne amintim cu duioșie de zilele în care am trăit în acel colhoz nedorit și rememorăm numai momentele de fericire și de bucurie, deoarece au fost și din acelea.”

Acum, că și-a spus oful, Ioana Crețoiu se poate întoarce în „cabinet”, pentru a spune, de astă dată fără graba prinderii tuturor momentelor marcante într-o singură oră, poveștile pentru care a urmat acel curs de creative writing. A doua sa carte va fi cu siguranță mai așezată, mai tihnită, poate și cu o selecție mai atentă a textelor, în cazul în care va încerca tot un volum de proză scurtă. Debutul putea fi mai reușit, însă este onorabil, în măsura în care verdictul acesta convinge pe cineva, din moment ce vine de la unul care doar se visează atât cronicar, cât și psihoterapeut și nu este decât cititor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe