Jurnalul, la granița dintre ficțional și non-ficțional

Aurica Vicovan Publicat la: 25-04-2016

Doina Jela, Villa Margareta, Polirom, Iași, 2015

 

Romanul Doinei Jela, Villa Margareta, prima operă ficțională a autoarei, celebră pentru scrierile sale cu un pregnant potențial de reevaluare a istoriei, confirmă afirmația că arta deranjează și re-aranjează raportul nostru cu realitatea și cu istoria. Preferând perspectiva macroscopică a lupei, surprinzând realitatea care se configurează cu ajutorul unor sisteme simbolice corelate cu o viziune care nu se poate debarasa de emoții și inhibiții, autoarea reușește să îmbine armonios explorarea aspectelor sociale cu un stil intimist, confesiv de cea mai înaltă clasă. Mărturisirile cu valoare documentară, stricta aglomerare de date concrete, înregistrarea faptelor care ar putea oferi material pentru o frescă socială nu sunt simple consemnări memorialiste, ci sunt adevărate mostre ale autenticității, potențând conturarea efectului estetic. Totodată, inserarea unor expresii ale veridicității precum fragmente dintr-un dosar de Securitate, scrisori, un manuscris, fotografii, o pagină de dicționar, e-mailuri creează o legătură indisolubilă între caracterul non-fictiv și cel fictiv al cărții, postulând caracterul postmodern al operei, alături de fragmentarism, flash-backuri, întreruperi, reluări perspectiviste ale aceleiași scene.

De altfel, cele două părți ale romanului, Corespondenți de război și Jurnal de lăsare la vatră, colaborează prin modul ingenios în care îmbină raportarea individului la o epocă în deriziune și dominanța unei prea mari conștiințe de sine. Cartea  începe ex-abrupto, cu pagini de jurnal în care regăsim timpul amintirii care intră într-o confruntare cu cel istoric, scindând personalitatea celei care (se) scrie. În ceea ce privește stilul scriiturii, nu pot să nu observ vocația de jurnalist, vizibilă prin utilizarea frazelor lapidare și a stilului concis care comprimă „fâșii de viață”, oferind o operă acolo unde se află simple fragmente: „fragmentele de real sunt aici răspândite peste tot, nu ar trebui decât să le ansamblez ingenios”. O altă dimensiune a scriiturii Doinei Jela vizează tonul sentențios, ușor aforistic al referințelor livrești care dezvăluie o prelungire a literaturii în conștiința individuală și a tipologiei livrești în viață. „Cărți sunt multe pe lume și aparțin tuturor, viața noastră e una singură și numai noi putem s-o trăim”, încearcă să se mintă unul dintre personaje, când de fapt toate trăirile personajelor sunt impregnate de literatură.

Tema centrală a cărții o reprezintă prietenia dintre Lucreția Vlaicu (căsătorită Tudor) și Doina Jela (cunoscută sub poreclele: Digei, Mutulanca, profa de franceză), aflată sub auspiciile unui arsenal de sentimente contradictorii, încheiată definitiv odată ce Letiția află faptul că Vlad s-a întâlnit cu Digei la Villa Margareta. Este o prietenie care declanșează ulterior o criză existențială, odată ce aflăm că avem parte în viață de „două-trei-patru întâmplări esențiale și tot restul, reluări, copii tot mai palide se agață de tine”. Nu vom afla decât foarte târziu că Vlad și Digei s-au întâlnit în contextul unei simple conversații, naratoarea reușind să mențină suspansul în acest sens, tocmai pentru că gestul lor a condus, se pare, la despărțirea finală a Letiției de Vlad. Interesant este faptul că avem acces la ambele variante ale poveștii, printr-o metodă originală. Manuscrisul primit de naratoare de la Aurel Fărcașu, reconstituind povestea fascinantă de iubire dintre Vlad și Letiția, o determină în cele din urmă să reînnoade firul propriei variante. Avem astfel acces la povestea de prietenie atât din perspectiva Mutulancei, profa de franceză, cât și indirect, din perspectiva Letiției (prin discuțiile avute cu Relu). Scenele cele mai reușite surprind  momentele de neînlocuit de la Villa Margareta, sanctuar al prieteniei, subliniind încă o dată fragilitatea relațiilor de orice fel, odată ce a căzut „pânza aceea frumoasă” de pe ochi: „În fine. Înțelesesem. Dar înțelesesem mai ales că, după doi ani de gândire, ea mersese pe drumul dezvrăjirii, al dezamăgirii de mine, nu al remușcărilor. Descoperise, în urmă cu doi ani, că nu semănăm, iar acum îmi comunica solemn aceeași descoperire, doar că mai solid întemeiată. În fond, la fel de dezamăgită puteam să fiu și eu. Eu pentru asta mă împrietenisem cu ea. Crezând că e tot o ființă imposibilă, ca și mine.” O ființă la fel de imposibilă este figura centrală, poetul singur cu toată lumea, Vlad Cernescu, care se detașează de propriile probleme, singura activitate importantă pentru el fiind cea de creator de poezie. De altfel, personajele cărții ar putea fi încadrate în două mari categorii: cele „aptere” sau cu „aripi de fier” (Ioana, Aurel) și cele „prăpăstioase (cu o evidentă apetență pentru abisal), care sfârșesc în cele din urmă tragic (Letiția Vlaicu, Vlad Cernescu). „De ce nu murim odată cu iubirile noastre? Cât din noi le supraviețuiește? Cine este cel care le supraviețuiește? Merită să le supraviețuim? Nu am mai trecut prin iadul acesta, la asemenea intensitate, niciodată. Cred că nici nu mă mai credeam în stare de atâta suferință.”, se confesează Letiția.

În definitiv, cartea vorbește  despre dezintegrarea ființei umane și despre frica de viață, despre libertate și constrângere, iluzie și deziluzie, amintiri și uitări, despre maturitate și imaturitate. Iubirea, ca act fundamental al existenței, nu ne poate salva de noi înșine, pentru că „atunci când îți alegi femeia, îți alegi moartea”, mărturisește Vlad. De altfel, Letiția, cea cu temperament bovaric, va plăti cu viața faptul că și-a ales un soț pe care nu-l iubea, destinul ei tragic amintind de Emma Bovary. Chiar dacă iubirea ei pentru Vlad este una distructivă, pare să reprezinte singurul moment autentic din viața celor doi.

La finalul cărții rămânem cu cel puțin două întrebări. Reprezintă scrisul o modalitate  de a-l împiedica pe om să uite? Sau imposibilitatea uitării e cea care îl face să scrie? Cu alte cuvinte, poate literatura să ne scape de o criză, de un complex sau, dimpotrivă, accentuează liniile propriilor frici închipuite? Are literatura (arta, în general) rolul de a ne salva de „mizeriile” cotidiene sau, dimptrivă, accentuează sentimentul inutilității? Suntem noi imaginea propriilor noastre proiecții sau părerile celorlalți ne definesc? „Poate fiindcă ești de fiecare dată ceea ce vede în tine cel cu privirea cea mai pătrunzătoare. Evantaiul eurilor noastre. Evantaiul oglinzilor care ni se pun în față. Suntem așa cum ne vede fiecare și doar în ultimul rând cum ne vedem noi înșine. Cunoaște-te pe tine însuți, atât de ușor de spus și atât de greu de realizat.”

Chiar dacă naratoarea ne apare ca o persoană depresivă, care apelează la ședințe de terapie, aflându-se atât într-un impas personal, de continuă culpabilizare odată cu reîntoarcerea în țară (consideră că ea este vinovată de moartea prietenei sale, Letiția), cât și în unul profesional (nu are inspirație pentru noua carte de care s-a apucat), o regăsim în final ca persoană împacată cu sine. Motivul este acela că „viața mea este din unele puncte de vedere mai bună și din altele mai rea, dar în mod absolut este mai bună, fiindcă eu singură mi-am ales-o”. Astfel, ne lansează și nouă, cititorilor, invitația de a ne asuma propriile alegeri, pentru a fi consecvenți cu noi înșine.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe