Cătălin Ștefan Mîndru: „Actor ieșean, caut teatru!”

Marius Pârciu Publicat la: 05-04-2016

Cătălin Ștefan Mîndru este un actor bun. Cu toate acestea soarta sa este asemănătoare cu cea a unui simplu actor de provincie. Cu el am discutat despre situația actorilor care activează în afara Capitalei și, mai dur, despre cea a actorilor dintr-un teatru independent. Cătălin este fondator și actor al Teatrului (independent) Fix, proiect îndrăzneț, dar de circa jumătate de an fără sediu. Dată fiind situația și pentru că e (poate) prea deranjant pentru șefii Teatrului Național, în prezent este nevoit să joace spectacole în spații neconvenționale sau să „inventeze” alte proiecte mai mici. Cu toate acestea, Cătălin nu a renunțat la vis.

 

Cine e Cătălin Ștefan Mîndru?

E un actor ieșean. Sunt născut la Iași. Am început să cochetez cu actoria la Teatrul studențesc Ludic, unde am ajuns dintr-o întâmplare. Eram în anul I la ISE, în 1999. Începusem să fac un curs de chitară, la Casa de Cultură a Studenților. Până să ajung la Ludic, eram unul dintre cei mai timizi și introvertiți oameni din lume. De asta am ajuns la cursul de chitară, să mai ies, să socializez. Chitară am învățat foarte puțin, dar mă duceam zilnic la teatru. Într-o zi, am văzut un anunț că își măresc trupa. Fără să știe ai mei, am început să mă pregătesc. Nu mă gândisem niciodată serios să fac teatru. Mai făcusem în liceu, la Economic nr. 2. Profesorul de română, Dumitru Lavric, mi-a spus prima dată că voi face teatru. Am râs atunci, dar la 18-19 ani am ajuns la Ludic. Pentru mine era o lume fascinantă. Era total opus la ce eram eu. Era foarte aproape de ce îmi doream să fiu, dar nu eram. Exact în aceeași perioadă cu mine a venit și Bobo Burlăcianu, de la Fără Zahăr. Regizorul Aurel Luca ne-a dat în Cine sapă groapa altuia de Ion Băieșu. Ne-a ajutat și piesa a ieșit. Mare succes, public, nebunie. De atunci Aurel Luca ne-a privit altfel și apoi am început să primesc roluri. Am avut șansa să joc în foarte multe spectacole.

 

A contat pentru devenirea ta ca actor?

Mulți spun că-i teatru de amatori, dar pentru mulți e o rampă de lansare. A contat foarte mult, am căpătat foarte multă încredere în mine. Am stat șapte sau opt ani acolo. Am fost la multe festivaluri, inclusiv în străinătate, am luat premii. Teatrul Ludic e singura trupă de amatori din țară care e înscrisă în Asociația Internațională a Teatrelor de Amatori. Ei primesc multe invitații și de multe ori nu le pot onora.

 

Târgu Mureș, mon amour!

Cum ai ajuns la Târgu Mureș?

În toamna anului 2000, regizorul Aurel Luca ne-a trimis la Festivalul Național Studențesc de Satiră și Umor de la Târgu Mureș. Acolo s-au întâmplat două lucruri foarte importante pentru mine: m-am împrietenit cu actuala mea soție și am luat decizia că, dacă voi da vreodată la Teatru, va fi neapărat la Târgu Mureș. A fost o energie cu care am rezonat foarte puternic. Au trecut anii, am jucat în multe spectacole. Am terminat ISE-ul, dar nu mi-am mai dat licența pentru că eu jucam foarte mult. În ultimul an de facultate m-am hotărât să dau la Teatru. Am lucrat cu actorul Doru Aftanasiu. I-am spus din start că vreau la Târgu Mureș. El mi-a zis că pot da și la București, la Iași, oriunde. M-am dus însă la Târgu Mureș. Am intrat primul. Acolo am avut șansa să joc, încă din anul I cu colegii mai mari, din anul al IV-lea, în spectacolele lor de licență. Acest lucru m-a ajutat foarte mult. M-am dus cu foarte multă încredere. Fusesem văzut la Festival și prietenii mei spuseseră dacă nu vreau să dau la Teatru la Târgu Mureș. Dar eu oricum voiam asta.

 

Povestește-ne despre debutul tău ca actor profesionist.

Încă din studenție am început să colaborez cu Teatrul Național din Târgu Mureș. Când eram în anul al IV-lea, Nicu Mihoc mi-a propus să mă angajeze la Teatrul ’74. Avusesem o colaborare cu ei, la o piesă. Nici nu visasem la o așa ceva. În paralel, mi s-a propus să fiu angajat la Teatrul Național din Târgu Mureș. Numai că s-a întâmplat ceva foarte urât: am fost pus în postura să aleg între a juca un spectacol la Teatrul Național și a juca ultimul spectacol alături de colegii mei de clasă, pe scena Sălii Studio a Facultății de Teatru. Am ales să joc alături de colegii mei și astfel am ajuns la Teatrul ’74. Acolo au fost câțiva ani foarte faini pentru mine. A contat enorm că au avut atâta încredere în mine. Jucam alături de actori mari, cu toate că eu eram în anul al IV-lea, eram încă student. Acolo i-am cunoscut pe Cristi Juncu, Cristi Popescu, Vlad Massaci, Radu Afrim și alții. Cât eram la ’74, visam frumos alături de colegul meu, Mihai Pintilei. Spuneam ce fain ar fi să reușim să facem o trupă independentă acasă la noi, la Iași. De ce nu am putea? Dar toate discuțiile erau la nivelul că ar fi frumos. Se rezumau la a bea 17 beri și „hai, mai vorbim și data viitoare”. În urma unui proiect european derulat la Teatrul ’74, situația nu a mai fost atât de roză. Finanțările nu veneau. De aceea am fost nevoit, împins de împrejurări, să vin acasă. Nu mai aveam posibilități financiare.

 

Întoarcerea la Iași

Cum a fost să te întorci acasă?

La Iași am fost solicitat de Cristina Bodnărescu, de la Asociația ContemporanIS, să fac un spectacol, Best Friends Forever, la Centrul Cultural Francez. Atunci, primind textul respectiv, m-am gândit la Mișu ca actor. Cristina îl știa, eu aveam nevoie de el. Cristina a fost de acord. Au început repetițiile, dar nu știam de ce Mișu tot lipsește. Căuta spații prin Iași și, într-o bună zi, a venit la repetiții și mi-a zis: „Mîndru, am găsit spațiu să facem teatrul”. Am mers cu el și mi l-a arătat. Spațiul de pe strada Cuza Vodă. Când am intrat, am spus din prima că e locul ideal. Era deplorabil, dar noi, fiind visători, îl vedeam superb. Alții, dacă l-ar fi văzut, ar fi plecat din prima. Inițial, am început să lucrăm noi doi, dar după câteva zile am adus o echipă de muncitori. Altfel ne-ar fi luat ani. S-a lucrat iarna, spațiul nu era încălzit. Era o temperatură constantă de beci. Nu era izolație. Erau maxim 10 grade. Dar nu a avut absolut nicio importanță, am continuat. Am avut noroc că părinții lui Mișu au crezut în noi și au finanțat întregul proiect pentru a putea fi dus la capăt. Nu ne gândeam că vom avea lumini, căblăraie neagră, cum visam noi. Dar, ei au crezut în noi și au spus că ar trebui să avem de la început toate dotările. Așa a apărut Teatrul Fix. Inițial noi aveam altă denumire, dar la notar aproape amândoi odată am spus „Teatru Fix”. Și așa a apărut Asociația Centrul Multimedia Teatru Fix. Am deschis pe 7 mai 2012, alături de Asociația ContemporanIS și festivalul lor.

 

Teatru Fix, de la cinci spectatori la piese selectate în FITS

În 2015, Teatrul Fix a apărut și în sondajele privind consumul de cultură din Iași.

A fost foarte greu, cel puțin în primul an. Ne-am luptat să devenim cunoscuți, să facem spectacole. Am jucat și pentru cinci oameni. Treptat, s-a auzit de noi și au început să vină tot mai mulți oameni. La spectacole și la concerte, la lansări de carte, expoziții de pictură și altele. Este Asociația Centrul Multimedia Teatru Fix, deci un centru cultural. Ar fi absurd să se întâmple doar evenimente teatrale. Am încercat să îmbinăm cât mai multe forme de artă. A fost și teatru – dans, teatru muzical. A fost foarte greu, dar după trei ani de muncă am reușit să participăm la Festivalul Național de Teatru Independent din 2014, ocazie cu care Teatrul Fix a câștigat Marele Premiu al Festivalului, cu spectacolul Dreaming Romania, realizat de Mihai Pintilei și Radu Horghidan. Și la alte manifestări: la FEST-FDR de la Timișoara, la Sibiu, la Arad. Lumea a auzit de noi, am început să fim invitați la festivaluri, să vină către noi regizori doritori să monteze spectacole și care-și doresc să participe la ascensiunea noastră.

 

Un teatru independent e diferit de un teatru de stat. A fost o problemă pentru spectatori să vă accepte. Se spune în sectorul teatral că ieșenii sunt mai conservatori. A fost o problemă până ați fost acceptați în Iași?

A fost, puțin, la început, dar ne-am asumat treaba asta. Am făcut spectacole. Le-am jucat. Nu știu dacă e mai mult conservatorism. Acum câțiva ani era foarte tare împământenită gândirea „dacă mergem la teatru, mergem la Teatrul Național”. Era clar. Dacă se vorbea de teatru, nici nu se mai întrebau unde. Dar, în timp, lumea a venit și la Fix.

 

Ați avut colaborări cu actori tineri. Puteți spune că ați lansat actori?

Sigur că da. Din fericire, am reușit să creăm un mediu de protecție pentru echipa cu care colaborăm. Un mediu în care te simți protejat atât din punct de vedere artistic, cât și financiar. Am format cât de cât și o echipă de colaboratori cu care lucrăm, mulți erau studenți sau masteranzi. Mă refer aici la majoritatea din Dreaming Romania: Adi Marele, Ancuța Gutui, Alexandra Gîtlan, Roxana Durneac, Alex Iurașcu, Claudia Chiraș.

 

La Fix au fost și regizori mari…

Sigur. Primul spectacol pe care l-am realizat a fost după un text al Elisei Wilk, S-a întâmplat într-o joi. Jucam eu, Mihai Pintilei, Stanca Jabenițan, Ioana Grigoriu și Laura Bilic. A fost regizat de prietenul nostru din Târgu Mureș, tânărul regizor Adi Iclenzan. El a fost și în echipa de la Featuring Loretta. Ovidiu Caiță, a regizat Pietre în buzunare și Stadiu mediu de degradare. O altă bucurie a fost Lumi posibile realizat cu Cristian Theodor Popescu, care a venit cu un text foarte bun, dar și ciudat pentru publicul din Iași, adică genul de spectacol la care publicul a spus „Mi-a plăcut, dar n-am înțeles nimic. Trebuie să mai vin”. După aceea a fost spectacolul 2 ore, o piesă-performance creată din jocurile și improvizațiile noastre. Sunt cinci actori care vă propun să vedeți și să vă gândiți ce ați face dacă ați mai avea doar două ore de trăit.

 

Relația cu Teatrul Național

Care este relația ta cu Teatrul Național? Știu că, la un moment dat, erai o „tânără speranță”.

Când am venit în Iași, acum patru ani, am avut ocazia și bucuria să joc la Radu Afrim, în Visul unei nopți de vară. După care s-a produs ceva… o ruptură între noi, între mine și instituție, dar nu e ceva definitiv sau definitoriu…

 

Nu ți-ai retras ambasadele…

Nu, nici ei nu cred că port ranchiună. Am și fost foarte implicat în activitatea Teatrului Fix și nu era momentul să mă implic foarte tare în a colabora cu Teatrul Național.

 

Nu este un regret? Cred că fiecare actor din țară visează să fie acolo…

Nu a reprezentat un regret. Nu este un regret, pentru că știu, sunt convins că, la un moment dat, când o să cresc un pic mai mare și o să capăt mai multă maturitate artistică, o să ajung cumva la Teatrul Național. Nu cred că e o chestie de insistat, să mă duc să bat la uși. Cred că lucrurile trebuie lăsate, să curgă de la sine.

 

Actorie – sărăcie?

Apropo de maturitate, este o vârstă de la care nu te mai poți apuca de teatru?

Nu este o anumită vârstă. La 70 de ani cred că e mai greu. Trebuie să reții texte, trebuie să poți face efort… dar până în 30, chiar 40 de ani, orice om care dorește se poate apuca oricând de această frumoasă meserie. În primul rând, acel om are un mare avantaj în fața unui tânăr de 18 ani, pentru că are o experiență de viață mult mai bogată. Experiența proprie o poate asocia cu anumite scene, cu anumite părți din textele pe care le va juca și o poate aduce pe scenă. Este foarte important. Dacă nu-ți pui amprenta personală, ești un simplu executant, o păpușă, o marionetă, ceva mecanic. Orice actor își pune amprenta.

 

Ai spus că ai trecut și treci prin anumite greutăți financiare. Înseamnă că meseria aceasta, cel puțin pentru tine, care ești un actor bun, nu e încă profitabilă. De unde totuși această pasiune? Faci ceva care e plătit prost, dar totuși continui.

Poate părea un clișeu, dar e ca un drog. Așa cum nu te poți lăsa de fumat sau te lași foarte greu, sau de multe ori te apuci din nou, exact așa e și cu treaba asta. Odată ce a intrat în tine, nici nu-ți mai pui în gând să renunți. Am întâlnit foarte puțini actori care să fie constrânși de greutățile financiare și să spună că nu vor să meargă mai departe. Nu, cu cât ești mai constrâns și cu cât încerci, îți faci treaba ta, demonstrezi în continuare, în primul rând ție, că ești valoros și că reușești să te dezvolți artistic, atunci și lumea din jur automat, inevitabil, va observa asta și va începe să-ți fie și bine. Dacă ești dominat doar de gândurile financiare, atunci mergi la București, pentru că acolo se învârt banii și ai infinit mai multe oportunități decât în Iași. Dar dacă ai un drum clar și te ții de el, atunci poți juca oriunde, pentru că lumea află de tine, te cheamă și începe să-ți fie bine și financiar. Dar trebuie să te hotărăști ce vrei ca artist.

 

Tu ce vrei?

Nicidecum partea financiară. Altfel nu aș mai fi fost aici.

 

Totuși, de unde pasiunea pentru teatru?

Mulți prieteni îmi spun să las teatrul și să fac ceva să câștig mai mulți bani. Acesta este jobul meu. Se poate face și din teatru, dar trebuie și să vrei, să ai și un pic de răbdare, să fii un pic conectat și la realitățile din jurul tău.

 

Tu ai fost actor și la Târgu Mureș, acum ești la Iași. Poți să spui care este soarta actorului de provincie.

Este foarte greu. Este respectat, dar atât timp cât își urmează drumul propus și este hotărât să-l ducă până la capăt. Dacă își schimbă direcțiile foarte des și halucinant pentru public, lumea nu mai știe cu ce să te asocieze. Actorii nu sunt legați de glie, e firesc să colaborezi, actorii pot juca oriunde, de asta e frumoasă meseria.

 

Ai spus că un actor trebuie să fie serios, să insiste și probabil așa va evolua. Sunt și actori slabi, dar care nu renunță la meserie și care insistă?

Am avut șansa să nu mă lovesc de așa ceva. Probabil că sunt. Dacă există probabil că au susținere din partea cuiva.

 

Sectorul independent, încă un vis frumos

Cum se situează teatrul independent în România, în Iași?

El există. În București sunt câteva trupe bune, cu sală, cu spații. Mai sunt în Cluj, Timișoara, Târgu Mureș și în Iași. Să spunem că ar fi suficiente, deși se poate mult mai mult. În Ungaria erau, la un moment dat, 2 000 de teatre independente, care funcționau. Piața poate accepta și suporta mult mai multe decât acum, dar dacă măcar noi, cei din mișcarea independentă, am reuși să ne adunăm și să reușim să coagulăm și să facem mișcarea aia mare. Teatrele naționale sunt instituții puternice, care țin de stat, și automat primesc fonduri. Dacă mișcarea independentă din România s-ar uni într-o asociație care să fie cel puțin la fel de mare pe cât e un teatru național, abia atunci s-ar putea ridica problema unei finanțări, într-un fel sau altul, din partea statului.

 

Și de ce nu se realizează?

Este foarte greu să se adune lumea la un loc. Acum vreo doi ani a încercat George Remeș, actor la Teatrul Godot. Încearcă să adune la Festivalul Național de Teatru Independent toată mișcarea independentă și să poarte discuții în urma cărora să ajungă la un numitor comun, adică: „mergem la notar sau nu mergem?”. Abia atunci ești un organism puternic, care are în jurul său tot ce-i trebuie și se poate reprezenta singur. Teatrele independente din țară mai găsesc unele surse de finanțare, locale, naționale… Dar lucrurile s-ar întâmpla într-un alt ritm, ritm care ne-ar permite să ne vedem mult mai bine de ce avem de făcut și să nu ne mai gândim atât de mult la cum plătim chiria, energia electrică, regizorul etc.

 

„Concurența”

Cum vezi stand-up comedy? Cel puțin dintr-un punct de vedere, mai ales în ceea ce privește mișcarea independentă, împărțiți același public. Ambele mișcări au și latura de entertainment.

Eu sunt adept al acestui gen, dar s-a dezvoltat într-o direcție pe care o văd puțin eronată. Spun asta făcând corelație și urmărind show-urile din străinătate. Ca actor, dar mai ales din zona teatrului independent, nu reprim licențiozitatea, dar o reprimăm cu tot sufletul când e vulgaritate gratuită. Când e doar de dragul de a mă face pe mine să râd. În acel moment mă ridic și plec acasă. Din păcate, spre asta cred că s-a dezvoltat stand-up-ul din România. Urmărind mari show-uri de stand-up, nu cred că e despre asta. Nu se rezumă totul la vulgaritate. Publicul, în general, ia ce îi dai. Mi se pare absurdă fraza „publicul cere”. Publicul nu cere, ia ce îi dai. Dacă tu îi dai asta, vine, stă la bar și râde. Și-a băut berea și a uitat de tine. Nu cred că astfel te dezvolți. Pe noi nu ne-a interesat să avem sala plină, să câștigăm mulți bani nu a fost niciodată un criteriu care să conteze.

 

Modelele

Ești un actor care a jucat pe mai multe scene, cu mai mulți artiști mai buni, mai slabi. De la ce regizori poți spune că ai avut de învățat foarte mult?

De la majoritatea am învățat foarte mult pentru că sunt pe zone diferite. Cristi Juncu are zona lui, de calm, de liniște. Cristi Popescu e total opus față de Cristi Juncu, un tip impulsiv, mai energic, cu totul altă zonă. Afrim care e… Afrim, mi-a plăcut mult să joc la el. Și de la Vlad Massaci am avut de învățat, chiar dacă nu am lucrat direct cu el. Am stat la repetiții, la Târgu Mureș.

 

Colegi care să te fi impresionat sau cu care ai fi dorit să joci?

Nicu Mihoc, care a fost și este un model. A contat mult pentru mine Theo Marton, Marius Turdeanu, cu care am jucat mult și la Naționalul din Mureș și la ’74. Sunt oameni care contează și care își pun amprenta pe cariera ta de actor. Mi-aș dori să reușesc să ajung iar pe scenă cu Mihoc.

 

Roluri care să îți fi plăcut foarte mult? De exemplu, mie îmi place foarte mult Cyrano de Bergerac, poate… și cred că, într-un fel, te reprezintă. Am văzut că acum ai făcut un soi de turneu cu acest spectacol.

Aceasta monodramă a apărut când eram la Târgu Mureș, la actorie. În anul I sau al II-lea, am jucat la Sala Studio spectacolul Larry Tompson sau tragedia unei tinereți, de Dusan Kovacevic. Era în regia lui Radu Olăreanu, iar eu jucam actorul Albu. Era un spectacol mare, de două ore jumătate, cu pauză. Pentru mine acela a fost un rol care m-a marcat atât de tare și atât de mult țineam la acel text că, după ce nu s-a mai jucat, într-o vară am luat textul și mi-am făcut scenariul pentru o monodramă. Mihoc a citit textul și i l-a dat lui Adi Iclenzan, care l-a adaptat. L-am produs la Târgu Mureș, după care l-am jucat foarte mult timp și încă îl mai joc. Apoi a fost la Cristi Popescu rolul lui Stevie în Geniul crimei și rolul lui Joe din Hoții lui Cristi Juncu, cel din urmă dezvoltându-mă ca actor foarte mult.

 

La final

Un mesaj pentru cei care te plac, te urmăresc, care vin la spectacolele tale.

Pe unii dintre ei îi cunosc, știu că vin de când jucam la Teatrul Ludic și s-au bucurat că m-am reîntors la Iași. Le mulțumesc foarte mult, la fel după cum le mulțumesc și celorlalți spectatori. Nu cred că vin special pentru mine, dar mă bucur că vin.

 

Unii spun despre tine că ești poate cel mai talentat actor din Iași, în momentul de față.

Nu sunt în măsură să mă cataloghez așa. Dar, recunosc, sunt un actor foarte bun, care încearcă să fie și mai bun, și promit. Promit că o să mă țin de cuvânt și nu voi dezamăgi publicul. Le mulțumesc celor care cred asta.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe