Eu nu am trăit în comunism

Andreea Apostu Publicat la: 14-03-2016

„We shall meet in the place where there is no darkness.”

(George Orwell, 1984)

M-am născut în 1990. Sunt unul dintre așa-numiții – în acea perioadă de tulbure exaltare a presei de la noi – „copii ai libertății”. Totuși, și eu am trăit într-un fel în comunism, dar nu sub regimul propriu-zis, ci în umbra lui. Am crescut cu poveștile unui străbunic deținut politic și ale unor părinți care au trecut prin experiența studenției în Bucureștiul anilor ’80, a cozilor interminabile la alimente, a răbdărilor prăjite și a speranțelor fripte. Copilăria îmi revine apoi în minte pe un fundal cenușiu și fantomatic: Bucureștiul postdecembrist pustiu și amorțit, un decor nu atât sărac, cât sărăcăcios, încropit din materiale proaste, dar cu pretenții de modernitate.

Și eu am trăit așadar cu cadavrul comunismului sub pat – tuns, frezat, îmbălsămat, doar vag schimbat la începutul anilor ’90. Așa că lectura volumului apărut de curând la Humanitas sub coordonarea Ioanei Pârvulescu, Și eu am trăit în comunism, a trezit în mine rezonanțe ciudate: citeam un trecut care era și nu era al meu, pe care nu l-am cunoscut direct, ci prin urmele sale neliniștitoare. Încă de la primele pagini am avut impresia că această antologie alcătuită din peste 300 de povestiri scrise de actori, medici, ingineri, scriitori, oameni de profesii, vârste și din orașe diferite este un pandant tipărit, adăugit, mult mai bogat în tonalități, al Amintirilor din Epoca de Aur al lui Cristian Mungiu, cu mențiunea că în Și eu am trăit în comunism nu este vorba doar despre perioada ceaușistă, ci despre toate cele patru decenii de regim totalitar. Iar asemănările sunt frapante. Dacă anii ’80, de pildă, nu mai stau, ca primul deceniu de comunism, sub semnul execuțiilor arbitrare, al temniței grele și al arestărilor în masă, ei compensează prin teroarea decretului privind interzicerea avorturilor sau prin raționalizarea produselor alimentare, ce transformase țara într-un imens spațiu concentraționar.

Nici un alt regim comunist din Europa de Est nu pare să se fi insinuat atât de profund și perfid în intimitatea oamenilor ca acela ceaușist, care a provocat prin decretul său funambulesc moartea a mii de femei și traume psihologice ireversibile pentru familiile lor. Experimentul acesta demografic a amintit uneori, la o scară mult mai largă, de un alt experiment, cel de la Pitești, în care deținuții erau puși să aleagă între propria viață și cea a colegului de celulă și de suferință. În chip asemănător, femeile care erau în pragul unei septicemii erau puse în fața unor opțiuni imposibile: propria viață (și soarta eventualilor copii deja născuți, care ar fi rămas orfani) sau denunțarea doctorului care le ajutase să scape de sarcină. Sadismul alegerii era potențat de umilirea repetată, grosolană a victimei, astfel încât moartea survenea pe fondul injuriilor și al refuzului obstinat de a dezvălui numele „complicelui”. Nici raționalizarea produselor alimentare nu a fost un experiment mai puțin sordid. În acei ultimi ani, cozile la alimente, energia electrică și gazul intermitente erau parcă menite să îi țină pe oameni „ocupați”. Esențială devenise supraviețuirea: găsirea hranei, gătitul la flacăra de gaz pâlpâitoare, încălzirea corpului pentru a face față celor 12 grade din casă. M-am gândit fără să vreau, citind aceste povestiri, la șobolanii din 1984, care, luptându-se să trăiască în cușca prea strâmtă, începeau să se muște între ei, în loc să muște mâna care îi oprima. Și, într-adevăr, doar două lucruri păreau să nu lipsească niciodată în anii ’80: informatorii benevoli și oamenii Securității. Pereții aveau urechi, cheile nu reușeau să închidă ușile, iar viața avea pereți netezi de sticlă, ca locuințele lui Zamiatin din Noi – un „noi” iluzoriu, în care oamenii se întorceau împotriva altora din proprie voință.

Nu avem de-a face, prin urmare, cu o culegere de anecdote din vechiul regim, așa cum poate s-ar fi așteptat unii cititori. Din contra, cu câteva excepții savuroase (un elev răspunde, de pildă, la întrebarea învățătoarei „Copii, care este cel mai cunoscut personaj din bancurile românești?” nu cu numele tradiționalului Bulă, ci cu cel al tovarășului Nicolae Ceaușescu), povestirile nu stârnesc hohote de râs. Umorul este deseori prezent, desigur, dar sub forma ironiei subtile, infuzate de amărăciune. În locul lumii burlești, absurde și disperate a lui Ionesco, am găsit atmosfera nu mai puțin absurdă, dar dezolantă și apăsătoare a pieselor beckettiene. A unor oameni reduși la elementar, mutilați parcă existențial, așteptându-l la nesfârșit pe un Godot transformat într-un carton cu ouă, un pui martirizat sau un kilogram de telemea. Am mai întâlnit oameni așteptând autobuzul sau rata care nu mai venea, în frig, ploaie și noroi, a căror viață oscila între cenușiul diurn al lumii ceaușiste și bezna nopților lipsite de lumină pe străzi și în case. În Sfârșit de partidă, Hamm îl întreabă la un moment dat pe Clov cum e afară, iar Clov îi răspunde: „Negru deschis în tot universul”. De un negru deschis și uniform pare să fi fost și ultimul deceniu de comunism, la fel de „obsedant” ca cel dintâi.

Regimul comunist a dat naștere, mai ales în ultima sa perioadă, unui absurd pe care l-aș numi în același timp macabru și cinic, al unui sistem funcționând cumva în gol: angajații se prefac că lucrează, studenții repartizați în fabrici și întreprinderi fără legătură cu domeniul lor de cercetare încearcă să își umple timpul stând de vorbă sau citind, funcționarele croșetează cu acribie, iar secretarii de partid umplu vrafuri de hârtii cu aceleași formule lipsite de sens, indiferent de conținutul rapoartelor. O birocrație monumentală și întortocheată, asemenea obscurului castel kafkian. Casa Poporului nu este, de altfel, decât strălucita materializare a acestei structuri: o carcasă goală, alambicată, copleșitoare prin complexitatea ei lipsită de funcționalitate.

Impresia apăsătoare este poate sporită de demersul în mare parte anticalofil al acestei antologii: povestirile sunt scurte, nete, iar simplitatea țesutului narativ sporește caracterul frust al întâmplărilor. Nu e loc de iluzii, de înfrumusețări stilistice, iar din fiecare pagină transpare realitatea imediată a acelei perioade. Însă acesta nu este nicidecum un eșec al volumului, căci tocmai asta își propune: să fie un fond documentar cât mai realist, al unei epoci care nu trebuie voalată. Astăzi au ajuns la maturitate (sau cel puțin la o maturitate relativă) acei „copii ai libertății” care nu au trăit nici o clipă în comunism, iar cei ai anului 2000 își isprăvesc acum adolescența. Poveștile se diluează cu timpul, accentele acute se pierd, iar de nostalgie nu ne-am vindecat niciodată. O întâlnești cotidian, în discuțiile iscate în autobuze, pe ziduri, în sondajele de opinie care îl plasează în continuare pe Nicolae Ceaușescu printre cei mai remarcabili conducători ai ultimului secol. Becul stins de pe coperta acestei atât de izbutite antologii nu amintește doar de întunericul locuințelor comuniste, ci și de cel al minții. De unul am scăpat, de celălalt nu suntem nicicând feriți.

P.S.: Am totuși convingerea că, într-o zi, cititorule, we shall live in a place where there will be no darkness.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe