De trei ori Mathieu Jean Caragiale

Anca Vieru Publicat la: 14-03-2016

Ion Iovan, MJC, Editura Polirom, Iași, 2015

Atunci când te angajezi să construiești o lume ce are în centru un personaj real atestat de istoria literară, te gândești că, dincolo de resursele istorico-documentare, trebuie să ai la îndemână și instrumentele prin care identificarea cu spiritul personajului să fie posibilă și reușită. Dar odată ajuns în gândirea virtuală, contaminarea cu identitatea celuilalt devine un fapt inevitabil, astfel încât la finele proiectului nu personajul e cel care intră în posesia ta, ci tu în posesia personajului. Se pare că într-un mod asemănător au stat lucrurile cu noua carte a lui Ion Iovan, MJC, a treia din seria celor dedicate lumii lui Mateiu Caragiale.

Prima secțiune a volumului, „O lume pentru Mateiu”, debutează cu înregistrarea unei pagini de istorie a Bucureștiului pe care leatul 1884 îl găsește sub regalitatea lui Carol I, dar și cu fapte mai puțin memorabile, însă semnificative pentru suflul lor pitoresc, cum este ieșirea de sub tipar a primului număr din „Universul”, devorat de avizii cititori pentru romanul foileton semnat de Ponson Du Terrail. Acesta era pulsul Bucureștiului de odinioară, unde un an mai târziu avea să se nască într-o mahala bastardul Mateiu Caragiale. Dar pentru Ion Iovan nu recuperarea istoriei reprezintă o valoare în sine. Chiar dacă materia epică este necontenit inundată de consemnarea împrejurărilor politice și literare ale vremii, refacerea atmosferei de odinioară în datele ei esențiale reprezintă un aspect perfect dirijat de iscusința autorului. Căci nu putem desprinde pe deplin figura unui personaj în absența unui cadru de existență. Documentul istoric abundent este prefăcut astfel într-o spectaculoasă ficțiune.

În „O lume pentru Mateiu”, vocea naratorului pare contaminată de gândirea nonconformistă a eroului. Totul este relatat așa cum Mateiu însuși ar fi făcut-o. Prin această strategie narativă, datele istoriografice sunt deturnate estetic în viziunea deseori sarcastică a personajului: „Se gândește cu nostalgie la cariera lui ministerială, atâta câtă a fost. Au trecut de atunci doisprezece ani – dusă e. Deși sunt și corifeii cabinetului său, purificatorul Balcanilor Maiorescu, guristul evropean Take, vulturul Bădărău. Cu ce s-au ales acești nătărăi din politică? Politica fură puterea de a fi zeul tău, deus tuus”.

Spiritul excentric al lui Mateiu se definește neîncetat prin opoziție cu ceea ce reprezenta pentru acesta figura seniorului Ion Luca, astfel încât obținerea rangurilor, decorațiilor ori distincțiilor „constituiau o primă victorie asupra vulgarității părintelui incidental”. Scindat între pretențiile aristocratice și condiția de bastard ale lui Caragiale, personajul își va alimenta la nesfârșit visul de a se putea realiza într-o societate așezată, însoțită de o elită tradițională pe măsură. Statornic în urmărirea țelului propriu, protagonistul recurge la un bref mariage cu Marica Sion, căsătorie prin care își bifează o serie de obsesii mai vechi, precum căpătarea unui nume cu rezonanță nobiliară, o moșie și închipuirea unui blazon heraldic. Ultimele pagini din „O lume pentru Mateiu” ne arată un personaj plasat sub greutatea amintirilor și a ocaziilor pierdute, făcând eforturi pentru „a ocoli eșecurile și a trăi doar izbânzile” unui fost dandy.

Cunoscând toate ungherele operei lui Mateiu Caragiale, autorul intenționează să recompună, din materialele pe care le are la dispoziție, un Mateiu recognoscibil, unul care seamănă cel mai bine cu autorul Crailor de Curtea-Veche. Dacă prima parte a romanului pune în scenă lumea lui Mateiu, unde pe alocuri genuina expresie a tatălui sau insolita subiectivitate a bastardului molipsesc vocea auctorială, în a doua parte, vocea naratorului cedează definitiv în favoarea vocii așa-zise „mateină”. Sub forma unui jurnal apocrif, Însemnările jubileului reține ultimul an din viața fascinantului personaj. Iar dacă absența jurnalului autentic lasă o pată albă în memoria literară, literatura își intră în rol și o completează așa cum știe ea cel mai bine: imaginând-o. Ion Iovan face un exercițiu vrednic de admirat nu doar pentru că senzația de verosimil însoțește orice rând din însemnări, cât mai ales datorită uluitoarei identificări cu obsesiile și gândurile eroului.

Relația cu Marica, cu intelectualitatea de la Capșa, preocupările administrative de la moșie, compania lui Calimach, inspectarea cerului sunt doar câteva dintre subiectele care încarcă paginile din jurnal. Și nimic nu pare să trădeze identitatea reală a semnatarului. Toate reflecțiile proiectează sui-generis spiritul extravagantului Mateiu refuzând în permanență acceptarea unei vieți obscure: „Dacă n-aș înălța din când în când flamura la Sionu, aș uita că sunt totuși un Karabetz, mi-aș lăsa venele cotropite de sângele gros al berarului”. În plus, dincolo de figura unui dandy stă și spiritul unui mizantrop care își disprețuiește programatic confrații intelectuali. Nu scapă de remarcile malițioase Perpessicius, Gala Galaction, Cioculescu, Cioran ori Noica. Dar, până la urmă, ce vedea Mateiu la confrați? „Mutre strâmbe, distorsionate, figuri ciudate, unele de-a dreptul hidoase. Piticaniile și deșelații Bucureștiului”. Nimic nu pare să-i fie pe plac, nimic care să-i îmblânzească orgoliul de neclintit.

Între document istoriografic și ficțiune, figura lui Mateiu Caragiale pare măsurată în cele mai mici detalii. Temperamentul, obsesiile, gusturile ori pretențiile insolitului personaj sunt toate redate cât mai fidel posibil. Ion Iovan e asemenea unui magician care stăpânește fermecător lumea lui Mateiu și o recompune scriptic cu vocația unui demiurg. MJC e un volum care merită citit nu doar de cititorii captivați de personalitatea lui Mateiu, ci mai ales de toți cei care încă mai cred că literatura română contemporană nu poate să dea cărți memorabile.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Înainte să-și încheie al doilea mandat, Barack Obama a ordonat expulzarea din Statele Unite a peste treizeci de suspected...
Pe simezele Galeriei „Dana” am asistat la un dialog artistic: Alexandra Floarea, cu expoziția Soul Texture,...
Nu m-am considerat niciodată o persoană cu „vână” politică. La fel de bine, nu pot pretinde că am o decentă...
Întrebare: de ce-aș încerca, așa cum propune recent lansata colecție de articole Peisaj...
E cunoscut faptul că filosofia românească a fost permanent dependentă de anumite modele europene, care au fost preluate...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral