Amintiri puse între paranteze pătrate

Romeo Aurelian Ilie Publicat la: 15-02-2016

Nora Iuga, Ascultă cum plâng parantezele, Editura Cartea Românească, București, 2016

Noul volum de versuri al doamnei Nora Iuga, Ascultă cum plâng parantezele, apărut la Editura Cartea Românească la începutul acestui an, poate fi privit la o primă lectură ca un omagiu adus Mișcării Dada, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea acesteia. Poeziile ce alcătuiesc acest volum sunt mici bijuterii dadaiste, construite prin asamblarea unor imagini aparent fără nici o legătură între ele, asezonate pe alocuri cu versuri sau sintagme din alte poezii, ale altor poeți, din alte epoci sau locuri, dar care au rămas în subconștientul colectiv al iubitorilor de poezie de pretutindeni și dintotdeauna.

Dar cum rolul dadaismului nu a fost acela de a decupa și lipi imagini și cuvinte fără legătură între ele, ci de a deștepta spiritul liber în artă și viață, precum și de a contracara absurdul din viață prin absurdul în artă, tot așa și poeziile doamnei Nora Iuga din acest volum au un puternic substrat existențialist.

Încă de la început, atrage atenția folosirea „tehnicii punctului”, acest semn de punctuație ce exprimă incontestabil sfârșitul; sfârșitul unei idei, al unei acțiuni, al unui gând. Iar poeziile acestea sunt pline de puncte, câte două-trei la un singur vers. Între ele, imagini. Stranii, aparent fără nici un înțeles: „calul aleargă. țiganul îl biciuiește. aici/ e o hartă. râurile sunt roșii. pământul e/ roșu și soarele. cade în Dunăre. ei vopsesc/ ouă. plănuiesc o excursie. la Cazane. tu o iei/ pe alt drum. automobilul îți taie umbra. te/ clatini. mă uit după tine. nu mai vii la hotel./ ești pe năframa Veronichii. semeni cu altcineva” („ochelarii din Germania”).

Tehnica aceasta îmi dă senzația unor imagini estompate, a unor amintiri neclare, pe care parcă le cauți în memorie, încercând să recompui puzzle-ul vieții trăite. Dar oare sunt amintirile atât de vechi? În viață există două feluri de întâmplări: cele pe care nu vrei să le uiți și cele pe care te străduiești să le uiți, dar nu poți, pentru că, simțind resentimentul cu care le privește omul, se sparg și se împrăștie asemenea unei infecții prin tot forul interior și ies la iveală când te aștepți mai puțin. Se pare că poeta are de-a face cu astfel de cioburi. Altfel de unde atâta cinism și durere în versurile ei: „seara, mototolesc ziua în pumn. o pun pe foc./ nu scoate flacără. sfârâie. exact ca o cârpă./ a frecat cimentul măcelăriei. acolo s-a comis/ un viol. umbrele s-au oprit. n-au intrat/ în trecutul lor. sunt niște haine. călcate-n picioare./ de unul care fuge prin întuneric. cu mâinile întinse./ deasupra ca orice bec. inima. de tăcerea ei atârnă” („exact ca o cârpă”)? Dar ce înseamnă oare cinismul în poezie? Nu cumva acesta vine să confirme faptul că nici un poet ce se respectă nu își plânge de milă în direct, nu vorbește despre durere la persoana întâi singular, nu își îmbălsămează eul poetic cu puroiul propriei copturi? Și atunci totul se camuflează în spatele unor imagini suprarealiste, populate de floră, de faună și de roadele revoluției tehnologice. Căci pentru aceasta s-a născut din Dada suprarealismul: pentru ca, mințind, să spună adevărul, ascunzând să scoată la lumină, ciupind coardele obscurului să se audă peste lume sunetul limpede al realității, oricât ar fi aceasta de hidoasă. Iar doamna Nora Iuga se dovedește încă o dată maestră în construirea acestor imagini: „atunci s-au deschis crinii. și-au lătrat./ voiau ceva. nu știu. să intre. să iasă. taci/ cu mama. te uită cum joacă găina. hora miresei/ în mijlocul drumului” („zgarda câinelui Volga”); „cotcodăceau orătănii. în fundul curții./ gârlița ducea pisici moarte. la Breaza/ un trandafir în călduri. m-a mușcat de deget./ nu. omul negru n-a venit. i-am scris/ un e-mail. trimite-mi scheletul. stop./ locuiesc în marsupiul cangurului” („omul negru n-a venit”); „și n-am intrat în Granada. fiindcă m-a sedus/ un metronom. ne-ntâlneam pe splai. într-o/ piramidă. norule-mi spunea. el venea din nord” („furtunul acela ce frumos era”).

Revenind la titlul acestei cărți, se constată că și acesta stă sub zodia paradoxului. Acest „ascultă cum plâng parantezele” seamănă mai degrabă cu o invitație la consolare; poeta pare să avertizeze cititorul că, dincolo de copertă, se varsă râurile lacrimilor sale, fie ele și sub forma unor paranteze. Și când colo, nici o paranteză nicăieri. Nici o plângere. Nici o lamentare. Doar dârzenie, cinism și scrâșnit din dinți. Și, pe alocuri, aproape imperceptibil, umorul negru. Dar oare nu aceste tehnici de a masca durerea sunt de fapt parantezele? Și nu orice fel de paranteze, ci din acelea pătrate (așa cum apar și pe copertă, încadrând numele poetei), menite să izoleze, să sigileze toate amintirile de neamintit într-un cufăr, într-un sipet care să fie aruncat în mare, într-un folder căruia mai apoi să îi dai delete și iar delete, inclusiv din recycle bin.

Să fie oare acest volum de versuri al doamnei Nora Iuga un recurs la memoria proprie, cu ocazia împlinirii frumoasei vârste de 85 de ani? Să fie un surogat pentru celebrele memorii pe care toți marii artiști și le pun pe foaie la vârsta senectuții? Sau este doar artă obiectivă camuflată în spatele eului poetic subiectiv? Și totuși, poezia din debutul volumului emană o mare doză de nostalgie, de subiectivism: „au plecat. pe strada Frumoasă/ fostele mele picioare. în pantofi de lac/ ciorapi de mătase cu dungă la spate./ într-o noapte toridă. portjartierele/ țin în frâu. pulpe frenetice. năbădăioase/ o iau pe Șelari” („light camera action”).

Dacă este sau nu memorialistică în vers alb nu vom ști poate niciodată. Dar, dincolo de aceasta, propun să ne bucurăm de acest regal de poezie, ce concentrează în sine, la nivel estetic, întreaga poezie modernistă românească: simbolismul cu tot cu Bacovia, dadaismul, intertextualismul, mizerabilismul, douămiismul, suprarealismul și, la loc de mare cinste, Gellu Naum, cu a lui Zenobie cu tot, care ne salută, „lepădându-se de literatură și cuvinte”, de pe coperta a patra, altfel spus, de dincolo de parantezele pătrate ce și-au făcut cum se cuvine datoria.

Recomand pentru această carte lecturi succesive, având convingerea că la fiecare nouă privire veți descoperi noi sensuri înălțător de adânci.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe