Pasivitatea naște Moroi

Constantin Piștea Publicat la: 01-02-2016

Viorica Răduță, Vremea Moroiului, Editura Cartea Românească, București, 2015

Primul lucru care m-a surprins la Viorica Răduță, citindu-i cel mai recent roman, a fost vocea. Cum nu am mai citit nimic scris de ea – uluitor, extrem de activă, cu numeroase volume de versuri, precum și romane –, nu aveam la ce să o raportez, nu-i cunoșteam stilul și nici preferințele tematice. Îi auzisem numele și înainte de Vremea Moroiului, dar cumva din fugă, așa cum afli câte o veste despre o rudă îndepărtată, așa că nu mi se fixase ca reper. Era doar o scriitoare, una dintre cele (multe, puține?) pe care le mai citesc doar amicii și ziariștii ori colegii săi scriitori care au contribuții în revistele culturale. Felix Nicolau, care se pare că a citit mai tot ce a scris Viorica Răduță, a fost menționat pe coperta a patra cu următoarea afirmație: „În opinia mea, este cea mai implicată și mai palpabilă carte de proză a autoarei”. Raportarea aceasta la alte scrieri ale Vioricăi Răduță este foarte utilă, mai ales când vezi cum este scris și ce anume conține romanul.

Stilul rupt, fugar, pe unghiuri care variază neregulat, este foarte dificil de prins. Încă de la primele pagini îți dai seama că nu e chiar o lectură pentru orice tip de cititor, ci mai degrabă pentru unul care gustă și racordarea la muzica frazelor. Este cu atât mai importantă această racordare cu cât subiectul ar putea părea plictisitor pentru cineva sătul să citească despre urâțenia pe care o trăiește zilnic în România. De unde implicarea și sentimentul de palpabil menționate de Felix Nicolau.

În Vremea Moroiului, Viorica Răduță reușește o fotografie apocaliptică a României de azi. Cu un președinte, Aurelian Moroiu, construit ca un soi de sosie a marinarului-jucător, cu o femeie sexy care acționează în tandem cu președintele și are cu acesta o legătură mai profundă decât și-ar dori soția lui, Marta, izolată într-o vilă prezidențială, precum și cu alte personaje, descrise uneori caricatural, alteori dureros de realist, Viorica Răduță a populat universul din care dispare Larisa Banu, o profesoară pe moarte, a cărei greutate scade pe măsură de narațiunea crește, iar apocalipsa se revarsă peste București.

Acesta ar fi al doilea lucru pe care l-am remarcat aici: faptul că este vorba despre o Românie extrem de actuală, ușor de identificat prin asemănările dintre personaje și personalitățile din realitatea imediată. Când mi-am dat seama de acest lucru, am reacționat asemenea celui sătul să mai și citească despre asta, după ce vede peste tot (pe stradă, în media) degringolada unei societăți care și-a pierdut reperele. Mi-a venit să renunț la carte, recunosc. Dar mi-am dat seama că ar fi ca și cum aș ascunde mizeria sub preș, ca și cum aș închide ochii, iar asta nu ar fi însemnat că acolo, între coperți, nu ar mai fi existat o istorie sau poate o soluție ori, cine știe, o speranță față de realitate. Apoi, am citit replica Larisei dintr-un dialog cu o prietenă, Diana, care nu-i înțelegea interesul arătat actualității românești: „Ne interesează, că de asta avem soarta pe care o avem, de pasivi ce suntem”. De unde și un eventual răspuns pentru cei care se întreabă la ce bun să insiști pe aceeași urâțenie: poate că în felul acesta vom înțelege cum am ajuns aici.

Drama Larisei este că moare, însă infiltrațiile care sapă prin gurile de metrou și riscă să sufoce orașul se intensifică. Femeia tot scade în greutate, iar spiritul său tot mai bântuie, în timp ce apa de sus, ploaia, ajută apa de jos, care determină ca un primar de sector să treacă în barcă pe la Piața Romană. După cum prostia conducătorilor este însoțită și amplificată de slugărnicie, așa și inundațiile care apar peste tot, ca un virus viclean într-un organism vulnerabil, sunt potențate de ploi. Apa intră până și în mintea cetățenilor, care asistă neputincioși la derularea evenimentelor, așa cum alegătorii, deși au iluzia participării la guvernare, se trezesc folosiți și manipulați de către cei aleși, ca într-o democrație aparentă, atent dirijată de putere.

Încă două chestiuni: deși aștepți o soluție, un semn de bine, o întorsătură pozitivă, ea nu vine. Da, speranța moare ultima, dar la noi până și speranța pare să fi murit. La noi, ultimul o să moară un scrib, cel care o să consemneze dezastrul. Apoi, stilul rar al Vioricăi Răduță, care zboară permanent înspre trecutul Moroiului ori prezentul lui, înspre cer ori pământ și chiar dincolo de el, prin culoarele săpate cu inconștiență și iresponsabilitate parcă pentru ca oamenii să aibă locuri în plus de murit, marchează travaliul ca stare de fapt a unei națiuni.

Pentru nostalgici, bruma de speranță stoarsă chinuit din peisajul extrem de sumbru al acestui roman căruia, totuși, nu-i lipsește un umor clar românesc, cel care face haz de necaz, așadar bruma de speranță este legată de expresia „rău cu rău, dar mai rău fără rău”. În tinerețe, când făcea naveta, Larisei îi era greață de fumul și transpirația din tren. Pe vremea aceea, scârba părea cea mai rea. Spre sfârșitul personal, țeapănă de la bust în jos, își dă seama că în tren măcar avea somnul. Pe moarte, singurătatea e foarte dureroasă. Plus prezicerile Babei Vancea, pe care n-o ascultă mai nimeni: „aveți să vedeți voi apocalipsu’ care vine cu omu’ însemnat”. A fost Moroiu acel însemnat? Posibil. Probabil. Doar că, în plan real, Moroiu a trecut, iar noi i-am supraviețuit. Ceea ce nu poate fi decât bine. Înseamnă că am plonjat în lumea de apoi.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe