Drumul înainte al Uniunii Europene

Petre-Emil Juverdeanu Publicat la: 12-01-2016

La sfârșitul Primului Război Mondial, cele mai multe state europene, alături de numeroase țări ale lumii, au devenit membre ale Ligii Națiunilor. Este însă foarte important să înțelegem că Liga Națiunilor, deși a fost concepută ca organizație mondială, a fost preponderent europeană. Marele Război, prin distrugerile provocate, a unit, sub forma acestei organizații, pentru prima dată și pentru puțin timp, Europa, mai mult decât o făcuse celebrul concert european al secolului al XIX-lea. Însă Liga nu a supraviețuit reculului democrației liberale, iar în ajunul celui de al Doilea Război Mondial a încetat să mai existe. După 1945, Europa a reluat practica cooperării interstatale și interguvernamentale, atingând forme ale integrării imposibil de imaginat chiar și în perioada interbelică. Astăzi, vorbim de unificarea politică a Europei, singura garanție a păcii și prosperității bătrânului continent. Cât de importantă va fi democratizarea instituțiilor europene pentru reușita istorică a marelui proiect?

Dacă Europa va deveni într-o bună zi federația politică pe care eurocrații o visează, dar nu o afirmă prea des în mod deschis, pentru a nu primi un refuz categoric sub formă de plebiscite naționale, dacă va deveni un superstat federal, revenind astfel, după un ocol istoric fabulos și surprinzător prin nenumăratele sale ipostaze și evenimente, la formula politică de succes a statului roman, atunci cea mai mare piatră de încercare pentru noua construcție politică va fi democratizarea Statelor Unite ale Europei. Despre democratizarea prezentei Uniuni Europene nici nu mai poate să încapă vorbă, pentru că ea este proiectul guvernelor statelor membre și, până la încheierea sa cu succes, acestea nu vor avea încredere să transfere proiectul aflat în lucru propriilor cetățeni. Marea Britanie constituie o excepție în ultimii ani, unde alegerile naționale au în mod clar o agendă europeană (mai bine zis, antieuropeană). (Desigur, în toate statele membre se dezbat chestiuni europene în timpul alegerilor naționale, dar nicăieri nu se cere revizuirea întregului proiect, cum este cazul Angliei.)

Să reținem un adevăr fundamental, și anume că Europa a cunoscut democratizarea doar în cadrul statului național, și asta nu de mult timp și în mod inegal pe întregul continent. După 1945, a fost sarcina tehnocraților să regândească metodic istoria Europei, să o imagineze dincolo de orizontul posibilului și să aibă marea inspirație să aștepte cu răbdare intrarea în funcțiune a logicii guvernelor că singura alegere posibilă este între perspectiva divizării și războiului și cea a unității și păcii. Frica de moarte, de moartea provocată de războiul modern, a dictat ierarhizarea urgențelor, iar prima dintre ele a fost nu refacerea economică, ci evitarea unui nou măcel.

Să presupunem că, în zece ani (sau douăzeci sau cincizeci de ani, nu contează când va fi confirmată evoluția Europei spre această stare de lucruri, începută cu Liga Națiunilor din 1919), Europa va face marea trecere de la Uniunea Europeană la Statele Unite ale Europei. Să presupunem că miracolul se va realiza prin consensul statelor membre ale fostei Uniuni Europene și prin voința cetățenilor lor, nemaipunând în discuție acordul deplin al Statelor Unite ale Americii pentru realizarea acestui ideal. Cum va arăta ea din punct de vedere politic, social și cultural?

Constituțional, noua construcție va fi o republică federală democratică, iar teritoriile fostelor state suverane, lipsite de principalele atribute ale suveranității politice (politică externă, armată, fiscalitate, administrație națională, monedă proprie etc.), vor deveni (probabil) un fel de landuri, ca în Germania de astăzi. Cum vom comunica în această nouă lume? Posibil, ca și până acum: 28 sau mai multe limbi oficiale, devansate mult de engleză (supremația americană, care înseamnă globalizare, nu americanizare, a impus engleza ca limbă de circulație care capitalizează simbolic expresia universalității umane prin intermediul artelor vizuale, al tehnologiilor de ultimă generație, al științelor, într-un cuvânt, prin articularea a tot ce este omenesc, deci universal, spre deosebire de franceză, germană și rusă, care exprimă mai ales spiritul unei culturi, deci ceea ce este particular).

Democratizarea obligatorie va impune o creștere a competiției între fostele națiuni, cu accent pe cultura națională și pe capacitatea de a prelua prin mandat instituțiile noului stat federal. În noile condiții, partidele politice generaliste, interesate de reforme și politici publice, vor fi concurate de partidele cu tendință de concentrare în jurul unei axe naționaliste (un naționalism fără corp politic), în maniera în care partidele naționale se concentrau odată, în cadrul statului național, în jurul claselor sociale.

Unele dintre aceste tendințe se văd încă de pe acum, deoarece partidele reprezentate majoritar în Parlamentul European se simt tot mai nesigure în fața valului de partide xenofobe și radicale care, trebuie observat, deocamdată nu încearcă să acapareze instituțiile comunitare, pentru că acestea sunt percepute în acest moment ca dezavantajoase pentru propria națiune. Aceste partide radicale mai cred încă în reversibilitatea proiectului de unificare a Europei și deci încercările lor se orientează spre demolarea instituțiilor europene. Când procesul se va dovedi ireversibil, aceste partide extremiste, paradoxal, vor fi cele mai avide susținătoare ale federației, deoarece fiecare va spera să domine Europa prin afirmarea supremației culturale a propriei națiuni dispărute din punct de vedere politic.

Birocrația de la Bruxelles este încă protejată de testul votului democratic, datorită voinței guvernelor statelor membre, exprimată în tratatele Uniunii Europene, deci ea încă nu se teme de voința cetățenilor, care aleg doar Parlamentul, instituție reprezentativă a uniunii, dar nici pe departe centrul mecanismului decizional. Reformele Uniunii Europene se regăsesc în tratate și directive, ceea ce ilustrează faptul că ele nu pleacă de la reprezentanții cetățenilor statelor membre, ci de la guvernele acestora.

Cât despre o dezbatere publică cu privire la mersul Uniunii nici nu poate fi vorba, cea mai mare parte a populației europene neavând habar de toate instituțiile și de raporturile complicate de putere pe care le implică. Când votăm europarlamentarele, avem în minte un rezultat care avantajează nu atât mersul Europei (o abstracțiune amenințătoare pentru foarte mulți dintre noi), cât reprezentativitatea națională în cadrul acestei instituții. Diferența dintre aceste alegeri și o competiție precum Eurovisionul nu este cu totul improbabilă.

Europa nu poate amâna la infinit unificarea (depășirea prin consens interguvernamental a impasului politic al actualei Uniuni Europene) și apoi democratizarea viitoarelor sale instituții federale. Dar acest proces de înaintare dinspre uniune spre federație și dinspre democrație interguvernamentală spre democrație cetățenească readuce în discuție chestiunea privind însuși scopul întregului demers politic european, pacea eternă, care pe noi, europenii, ne preocupă de aproape un secol.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe