Fiii risipitori

Dan-Liviu Boeriu Publicat la: 18-12-2015

Când a publicat Despre idei & blocaje, demersul auctorial al lui Horia-Roman Patapievici de atunci putea părea, în ochii celor care-l contestau furibund, o simplă eschivă elegantă din fața atacurilor. Constatarea de fond din eseul menționat mai sus era aceea că piața românească a ideilor suferă de un handicap foarte greu de depășit: absența unei conexiuni (înțeleasă ca schimb cultural) între actorii ei principali. Din această cauză, emulația cădea în monolog, iar eficiența inovativă a unor descoperiri teoretice risca să sucombe în propria adulație a emițătorului. Fără disponibilitatea (înțeleasă ca extensie nobilă a toleranței) de împărtășire, de ascultare și de ripostă argumentată, lumea culturală românească se complăcea într-un dulce, dar perdant autism.

Este, pe de altă parte, lăudabilă ambiția cu care unul dintre cei mai străluciți eseiști de după 1990 a reușit să treacă peste modul infantil și la limita patologicului în care i-au fost receptate primele volume. Argumentul ad hominem prin intermediul căruia se încerca „desființarea” autorului nici nu era cel mai nociv lucru (întrucât era ieftin și lesne de combătut), ci abia refuzul nătâng de a constata că, dincolo de antipatia viscerală pe care a putut-o stârni în cele mai variate medii intelectuale, Politice, Zbor în bătaia săgeții ori, mai târziu, Omul recent erau volume puternice, în care substanța ideatică era completată fericit de stilul riguros și elegant de argumentare. Horia-Roman Patapievici era și un stilist al ideilor, nu doar un promotor eficace al acestora.

Nici Partea nevăzută decide totul nu face excepție. Surprinzător aici e felul în care un volum alcătuit din eseuri separate, apărute într-o revistă străină, are o coerență atât de puternică. Explicația e, cred, mai simplă decât pare: toate capitolele cărții se circumscriu aceluiași ideal. Eseistul e dintr-odată pus în postura celui care, după ce i s-a confirmat diagnosticul, e chemat să traseze conturul unei rezolvări izbăvitoare sau, cel puțin, să cartografieze marginile eșecului în care ne aflăm. Două sunt, cred, direcțiile principale de atac: prima încearcă să aducă în discuție necesitatea unei convivialități a căutării ca factor esențial al bucuriei culturale; a doua este explicarea unui mecanism al consecinței celei dintâi, și anume tendința tot mai acută de a refuza tradiției (în speță, creștinismului fondator) tocmai ceea ce a făcut-o să fie întemeietoarea prezentului și, implicit, a civilizației europene.

Absența unui dialog prin care conștiința individuală să-și găsească în celălalt solul fertil al confirmării e o eroare pedagogică, cu efecte catastrofale pentru un mediu cultural sănătos. Eseistul recurge la exemple clasice, pornind dinspre filosofia greacă și continuând diacronic cu episoadele biografice ale unor intelectuali celebri, pentru a sublinia că evoluția mentalităților, modulația comportamentală a câte unei epoci au la bază ceea ce, simplissim fie spus, reprezintă „conversația neîntreruptă”. Europa ultimelor decenii tinde să abroge această regulă minimală de păstrare intactă a spiritului, întrucât valorile pe care înțelege să marșeze sunt mai degrabă de natură materială decât spirituală. Așa se explică, de pildă, mitul ultraspecializării (în opoziție flagrantă cu modelul iluminist-renascentist), care repudiază fără drept de apel științele umaniste într-un plan secund chiar și în mediile universitare, ele fiind înlocuite cu o ideologie a eficienței imediate, laolaltă cu promovarea unui relativism reducționist și deseori vulgar. Autorul face aici o critică la rece a fenomenului, însă flerul argumentativ e nu de puține ori dublat de un subton tragic, întrucât evoluțiile concrete ale acestei deficiențe de restabilire a unor ierarhii sunt vizibile cu ochiul liber.

A doua idee importantă a volumului este obsesia ideologică a noii Europe de a-și reconsidera poziția prin dinamitarea iresponsabilă a tradiției sale. Într-o amnezie uimitoare, politica instituțională a bătrânului continent încearcă, în virtutea relativismului despre care vorbeam mai sus, să rescrie bazele civilizației din care ea însăși s-a creat. Mai direct spus, noua gândire „corectă” înlocuiește – insidios și cu o suspectă hărnicie, demnă de 1984 al lui Orwell – centrul cu periferia. Creștinismul se găsește, astfel, într-un admirabil paradox: „vinovat” pentru a fi stat la baza civilizației europene, el a creat un tip de individ în alchimia căruia principiile nobile ale dezvoltării sale îl determină acum să chestioneze, să pună la îndoială și chiar să refuze însăși originea acestor beneficii. Principiile teoretice pe care s-a clădit modernitatea se întorc, cu efect de bumerang, chiar împotriva regulilor care au făcut-o posibilă. Pericolul acestui veritabil paricid este deocamdată doar predictibil. Iar viitorul nu sună bine, din acest punct de vedere. Autorul exemplifică admirabil, construiește curajos un eșafodaj al vinei și nu ezită să prezinte aberația conceptuală a acestei (horribile dictu!) demonizări, într-unul dintre cele mai de-pus-pe-gânduri volume ale anului ce stă să se încheie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe