Bogdan Georgescu: „Cred că esențială ar fi introducerea teatrului ca metodă în sistemul educațional preuniversitar”

Dana Țabrea Publicat la: 04-12-2015

Am stat de vorbă cu dramaturgul și regizorul Bogdan Georgescu despre arta activă pe care o dezvoltă prin metoda observației, cu prilejul efectuării turneului național Manifest pentru dialog (3 noiembrie – 4 decembrie), un proiect prin care spectacolul Antisocial este prezentat tuturor categoriilor de publicuri implicate (elevi, profesori, părinți), pentru a căuta împreună soluții la problema educației din România, cu scopul de a depăși criza de comunicare dintre elevi și profesori sau dintre elevi și părinți. Dar și despre volumul de texte dramatice All Inclusive, lansat în cadrul turneului. Printre cele 21 de orașe vizate de acest turneu s-a aflat și Iașul. Vizionarea spectacolului este întotdeauna urmată de o discuție cu publicul, pentru a se înregistra reacțiile la subiectul propus și pentru o bună diseminare a obiectivelor și rezultatelor acestuia. La discuțiile de după spectacol participă dramaturgul-regizor Bogdan Georgescu, iar moderatorul discuțiilor este Vlad Ioan Tăușance.

 

Ați propus conceptul de „artă activă” în aria tipologiilor de spectacol. Ați putea să îl explicitați, având în vedere rolul observației în crearea de spectacol, punând accent pe modul dvs. particular de lucru cu actorul?

Scopul principal al proiectelor mele este de a activa comunități, fie existente, fie construite în jurul unui subiect/problemă/situație. Pentru a reprezenta o comunitate prin artă e nevoie de observație. Și folosesc acest termen pentru a implica și o anumită distanță – față de subiect, de comunitatea cu care lucrez. Nu cred că artistul trebuie să se confunde cu comunitatea cu care lucrează. Cred că armele ei/lui sunt instrumentele artistice și scopul este de a genera, împreună cu comunitatea, un proces creativ colectiv. În multe din proiecte membri ai comunității jucau împreună cu actori profesioniști (Casa Poporului – Penitenciarul de Maximă Siguranță Craiova, Fără Sprijin­ – Rahova Uranus București). Schimbul de instrumente dintre ei era sursa principală de energie și autenticitate în construcția textului și a spectacolului propriu-zis. Iar pe lângă distanță, e nevoie de mult umor. Proiectul implicat social nu trebuie să alimenteze nefericirea unei anumite comunități, ci să devină o sursă de energie și să ofere noi perspective asupra contextului și a posibilelor soluții.

Turneul „Manifest pentru dialog”, cu spectacolul „Antisocial”, este în curs, a început în noiembrie și se va termina în decembrie. O lună de spectacol și discuții post-eveniment. Care sunt obiectivele acestui proiect și cum a debutat?

Cred că în primul rând ne propunem o radiografiere a percepției disfuncționalităților sistemului educațional, cum se manifestă ele concret, prin exemple, cum se ajunge în situații precum cea din spectacol, cum s-a modificat școala în contextul noilor mijloace de comunicare și relaționare. Vom articula un manifest la finalul acestui turneu, o listă de întrebări și propuneri adunate din dezbaterile publice post-spectacol. Ideea unui turneu național a fost a domnului Constantin Chiriac, acesta dorindu-și ca spectacolul să ajungă la cât mai multă lume, cu speranța că va reuși să provoace acest dialog atât de necesar.

Pe 8 și 9 noiembrie ați fost prezent și la Iași cu spectacolul, dar și pentru a vă lansa volumul de texte dramatice All Inclusive. Cum vi s-a părut atmosfera de aici? Cât de deschis către dialog vi s-a părut publicul ieșean, având de acum și experiența altor orașe, ca să nu mai menționez festivalurile în care Antisocial a fost invitat?

Mi-a făcut mare plăcere să descopăr MERU. Spații de genul acesta nu existau când am lucrat eu la Iași (2009, Romania! Te pup, la Teatrul Național Iași). Discuțiile cu publicul au fost mai timide decât în alte orașe, mai ales din partea elevilor participanți la spectacol. Însă nu cred că e o problemă specifică Iașului. Cred că pur și simplu nu avem educația dialogului public, a vorbitului în public și nici exercițiu în acest sens. Și atunci, reacțiile sunt fie timide, fie interminabile, încercând să spunem tot într-o intervenție. Bine, astea sunt extremele, nu e mereu așa.

„Teatrul pe care-l fac își propune să aducă în atenția publică situații și contexte despre care nu învățăm’ nicăieri, deocamdată

Care este firul roșu care unește piesele din volum între ele și de spectacolul din turneu? Ce vă ghidează în tipul de teatru pe care îl creați?

Așa cum sesizează și Iulia Popovici în Prefață, cred că educația, în toate formele ei, nu a fost ceva programatic. Nu mi-am propus să lucrez doar pe această temă. Însă nu cred că e întâmplător. Mai ales în situația în care teatrul pe care-l fac își propune să aducă în atenția publică situații și contexte despre care nu “învățăm” nicăieri, deocamdată.

În contextul evenimentelor actuale, câtă nevoie avem astăzi de teatrul de implicare socială? Și în ce măsură ne putem aștepta să se schimbe ceva prin genul de teatru pe care îl faceți? Am în vedere mentalități, schimbări de ordin social, sociopolitic…

Nu am fost naiv și nu am promis comunităților cu care am lucrat rezolvarea problemelor lor. Și cred că asta a dat credibilitate proiectelor și lumea și-a dorit să comunice cu noi. Sigur că îți propui să schimbi mentalități, însă, după zece ani și repetate tentative de presiune (asupra Ministerului Educației sau al Culturii, de exemplu), cred că schimbarea are șanse mai mari să se întâmple “la firul ierbii”, în comunități mici sau pentru membri ai comunităților construite în jurul proiectelor.

Publicul dvs. este în cea mai mare parte tânăr, deși implicați în spectacolul Antisocial trei categorii de roluri (elevi, profesori, părinți), aducând în prim-plan problema educației în România astăzi. Care ar fi problemele cele mai grave ale învățământului românesc?

Autoritatea, condescendența, faptul că a învăța ceva practic e dezonorant și prea puțin educativ (practic în România se reduce, ca mentalitate, la chelner, sculer-matrițer...). Cred că, datorită fenomenului social media, s-a creat un context de egalitate, în care toate aceste aspecte pot fi renegociate, înțelese diferit.

„Cred că schimbarea are șanse mai mari să se întâmple ‘la firul ierbii’, în comunități mici sau pentru membri ai comunităților construite în jurul proiectelor”

Există soluții pentru a scăpa de autoritarismul profesorilor (nu mă refer doar la autoritatea efectivă, ci la autoritatea manualelor și a ideilor, la impunerea unor cunoștințe, în detrimentul predării cu stil a unui mod de a învăța să te cunoști pe tine și lumea din jurul tău)?

Cu siguranță.Și sunt atâtea exemple. Însă cineva trebuie să le și implementeze. În continuare, din ce-am descoperit în turneu, profesorii de engleză sunt cei mai conectați la metode alternative de predare. Așa era și când eram eu în liceu. Cred că programe de formare a profesorilor ar fi esențiale. Și cred că esențial ar fi și introducerea teatrului ca metodă și materie în sistemul educațional preuniversitar.

Rolul elevilor, al profesorilor și al părinților este egal distribuit atunci când se pune problema educației în România de astăzi? Cum intenționați să aduceți aceste categorii de roluri la un numitor comun, la înțelegere?

Da. Prin dialog. Și nu cu scopul de a ne convinge unii pe alții cine e vinovatul și cine are dreptate, ci cu cel de a negocia și a însuși acest proces de negociere ca metodă de reinventare și adaptare la realitățile curente.

Așadar rolul conversației, al negocierii de idei în educație, dar și în societatea românească în general este foarte important în opinia dvs. Care ar fi elementele care subminează educația bazată pe dialog?

Nevoia de a avea întotdeauna dreptate. Teama de a recunoaște că nu știi ceva. Rușinea de a cere ajutor. Lucrurile acestea sunt cele care ne fac oameni.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Înainte să-și încheie al doilea mandat, Barack Obama a ordonat expulzarea din Statele Unite a peste treizeci de suspected...
Pe simezele Galeriei „Dana” am asistat la un dialog artistic: Alexandra Floarea, cu expoziția Soul Texture,...
Nu m-am considerat niciodată o persoană cu „vână” politică. La fel de bine, nu pot pretinde că am o decentă...
Întrebare: de ce-aș încerca, așa cum propune recent lansata colecție de articole Peisaj...
E cunoscut faptul că filosofia românească a fost permanent dependentă de anumite modele europene, care au fost preluate...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral