Daniel David, „Psihologia poporului român” – o abordare aparte?

Luminiţa Mihaela Iacob Publicat la: 23-11-2015

Daniel David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, Iași, 2015

Cu certitudine da! – este răspunsul interogaţiei din titlu. Cum în demersul ştiinţific sau în prezentarea acestuia nimeni nu te crede pe cuvânt, ci îţi cântăreşte argumentele, voi încerca să punctez câteva dintre aspectele care singularizează, indiscutabil, această carte.

Însă nu înainte de a observa că ea este rezultatul unui deceniu de muncă asiduă într-un demers care, de regulă, aparține unui centru/laborator sau unei echipe de cercetare. Şi încă nu înainte de a sublinia că, prin subiect, această lucrare are o mare şansă şi un la fel de mare risc. Şansa de a trezi interes „în alb”, chiar prin titlu, fiind, pentru cetăţenii României, o carte despre noi toţi şi, implicit, despre fiecare în parte. Or, se ştie, chiar şi simpla aluzie identitară este un „turnesol” al vigilenţei. Riscul vine din exact acelaşi motiv, fiind o temă la care nu-i român să nu se priceapă, aşa cum toţi avem ceva de spus despre vreme, fotbal, Halep sau… Şi şansa, şi riscul sunt perfect conştientizate de autor, care pare a fi gata şi pentru podium şi pentru ring.

Este oare prea personal să mărturiseşti că, pe fundalul unei motivaţii vechi (născută în 1974, la unul dintre seminariile de psihologie socială, ţinute de entuziastul universitar Adrian Neculau) şi speciale pentru subiect (devenit, succesiv, temă de licenţă – 1977, doctorat – 1986, volum complementar – 1995 şi carte de autor – 2003), poţi să te surprinzi că parcurgi cele aproape 400 de pagini cu interesul faţă de o carte poliţistă, chiar dacă o faci cu creionul în mână? Creion care, acum, s-a autosetat pe căutarea ineditului. Restul rămâne provocare pentru fiecare cititor, ca în oricare serios roman poliţist.

Primul din seria elementelor de individualizare selectate pentru această prezentare este domeniul psihologiei ales de autor drept „gazdă”, în concordanţă cu terenul său de excelenţă: psihologia cognitiv-comportamentală, cu reunirea variantelor psihometrică şi clinică. O opţiune de mare noutate, cu risc asumat, în condiţiile în care acest subiect, născut datorită lui Wundt în câmpul psihologiei generale, s-a înrădăcinat, odată cu diversificarea disciplinelor psihologice, în psihologia socială şi, mai nou, în cea culturală (prin perspectivă axiologică) sau interculturală. Aceasta, pentru a rămâne strict în sfera psihologiei, deoarece nici sociologii, interbelici sau contemporani, nu au fost deloc insensibili la „sirenele ademenitoare” ale subiectului.

La fel de provocator se dovedeşte Daniel David când îşi fixează natura datelor despre români pe care le ia în calcul – genetice, ecologice, axiologice sau psihologice: doar cele recoltate şi prelucrate dintr-o perspectivă comparativă; de la minim două la zeci de ţări/culturi avute în vedere. Studii comparative, primare sau secundare, evident că au realizat şi alţi psihologi români, dar cu circumscriere tematică. În cartea psihologului clujean sunt vizate aspecte inimaginabil de numeroase şi de diverse: de la distanţa faţă de putere la valorile de supravieţuire, de la inteligenţă la plâns, de la creşterea copiilor la atitudinea faţă de taxe, de la divorţ la beneficii sociale nemeritate etc. Toate au un numitor comun: să fi fost măsurate şi în România. Această opţiune exclusivă pentru comparativ explică ceea ce, la o primă vedere, ar putea intriga. De ce rezultatele propriului demers integrator sunt comparate predilect cu vocile clasice ale temei: D. Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru, M. Ralea, M. Vulcănescu, I.F. Buricescu? De ce este preferată o ancorare temporală de tip „pod”, atât timp cât validări sau invalidări ale propriilor concluzii se regăsesc şi la cei care, din deceniile poststaliniste şi până azi, au explorat subiectul, cum, de altfel, se deduce din chiar trimiterile bibliografice bogate ale cărţii? Răspunsul, credem, îl oferă tocmai opţiunea explicită a autorului doar pentru date şi rezultate obţinute transcultural cu o metodologie unică şi, ca urmare, pentru acele cercetări în care eşantionul/lotul românesc şi-a regăsit locul prin raportare la cele din alte (multe) ţări.

Pe lângă volumul şi diversitatea datelor primare, o altă premieră este şi faptul că, în majoritate, acestea au fost obţinute prin cercetări internaţionale cu coordonatori din afara spaţiului românesc. Astfel, un material mai greu accesibil, în parte inedit, a intrat, prin intermediul acestei cărţi, în atenţia celor interesaţi de subiect. Cei ce sunt curioşi pot întreba autorul – uzând sau chiar abuzând de promptitudinea şi disponibilitatea lui Daniel David – câte sute de articole/rapoarte de cercetare inedite a utilizat sau, pur şi simplu, pot face o împărţire pentru a afla câte eşantioane naţionale sau loturi româneşti pot acopri cei 50 000 de subiecţi însumaţi de autor – prin analize secundare şi prin cele două studii proprii. Legat de volumul, diversitatea şi ineditul datelor de cercetare primare utilizate în analizele din carte, venim, colegial, cu două sugestii: un indice tematic, pe lângă cel de autori şi… o altă lucrare, de alt gen – un atlas! Bazat doar pe formele grafice de prezentare a acestui imens material despre românii văzuţi în context comparativ, destinat unui public şi mai larg decât cel interesat de literatura ştiinţifică şi nuanţele ei teoretice, metodologice şi de interpretare. Ar fi o „mănuşă” suplimentară aruncată prea naturalului şi generalului proces de stereotipizare etnică, o categorie, recunoscută de cercetare, ca fiind puternic rezistentă în familia nesimpaticelor, dar inevitabilelor „scurtături cognitive” care sunt stereotipurile.

Raportată la ansamblul lucrărilor empirice româneşti pe această temă, tot cu valoare de unicat apare şi raportul metodologic ales de autor. Cel dintre utilizarea propriilor date şi cele ale altor cercetători, prin analiză secundară. Aceasta are câştig de cauză net, fiind singura soluţie posibilă de a le „culege” pe zecile de mii de românii risipiţi în datele sutelor de cercetări internaţionale de până acum, extrem de variate ca tematică. Altă premieră, alt risc asumat, discutat explicit în carte.

Faptul că în bancurile noastre, când este să ne comparăm, nu o facem sistematic şi „echitabil” statistic cu oricare ţără europeană/de pe mapamond – lucru valabil nici măcar în cazul vecinilor, mai vechi sau actuali! –, ci printre cei câţiva „aleşi”, musai să fie şi „unchiul Sam”, nu este şi raţiunea principalului reper de raportare ales de Daniel David: americanii. Miza, în principal metodologică, face ca lucrarea să fie şi, poate, cea mai amplă comparaţie româno-americană la nivelul numărului atributelor culturale şi psihologice sumarizate. Bună de utilizat şi în diplomaţie, în construirea ghidurilor de afaceri sau călătorie. Fără să intenţioneze, autorul clujean intră, prin această comparaţie româno-americană, nu singulară, dar privilegiată în carte, într-un posibil „dialog” cu una dintre primele întreprinderi de acest gen, elaborată în câmpul antropologiei culturale americane a anilor ’40, nepublicată însă până în 1972. Este vorba de studiul lui Ruth Benedict, Cultura şi comportamentul românilor, ivit, mai ales din raţiuni practice, dat fiind contextul celui de-al Doilea Război Mondial şi finanţat, în consecinţă, de Departamentul Apărării american al acelor vremuri. Evident că şi considerente teoretice stricte pot alimenta acest gen de comparaţii. În 2013 şi 2014 am fost implicată, alături de colegul Alin Gavreliuc de la Timişoara, în culegerea de date de la peste 500 de studenţi români şi părinţi ai acestora (era vizată şi dimensiunea transgeneraţională), pentru o comparaţie cu subiecţi similari de la Universitatea din Santa Barbara, California, privind „managementul” afectiv. Mi s-a părut interesant motivul echipei americane de a alege şi un lot din România: absenţa Europei de Est. Iată că lucrarea lui Daniel David pune acum România şi pe harta colegilor americani, cu un semnificativ evantai de date şi, mai ales, complexe planuri de analiză explicativă, foarte utile cuiva din exterior.

Nu este de neîntâlnit ca în cercetarea românească – sociologică, psihologică (atitudini, stereotipuri, reprezentări sociale, identitate etc.), ba chiar istorică sau de literatură comparată (ambele prin imagologie) –, să regăsim grila celor „4 CUM”: „cum suntem”, „cum credem că suntem”, „cum cred alţii că suntem”, „cum credem că sunt alţii”. De regulă, prezente, ca obiectiv urmărit, câte una dintre ele sau combinate două câte două. Lucrarea de faţă mai marchează o premieră ambiţioasă. Le ia în calcul pe toate patru pentru a identifica suprapunerile şi distanţele. Pentru a putea construi, în baza perspectivelor descriptive ale fiecăreia şi în baza experienţei clinice a autorului, miza integratoare: profilul nostru psihologic. Este interesant că, prin această soluţie, cognitivistul Daniel David se apropie, independent, de paradigme cunoscute ale psihologiei sociale. De ego-ecologie (Marisa Zavalloni), perspectivă teoretică cu instrument deja validat pe grupuri etnice distincte, care sondează jocul imaginilor identitare generat de schimbarea succesivă a perspectivei aceluiaşi subiect asupra aceluiaşi „obiect” – propria persoană/grup (Eu-Noi-Ei). Sau de dialogica Ivanei Markova, care postulează că relaţionarea psihologică, aparent diadică, include automat, chiar şi în absenţă, alteritatea. Intersectarea celor patru perspective în cartea editată la Polirom are şi o altă semnificaţie. Cea a unei alte combinaţii mai puţin practicate pe acest subiect – cea dintre abordarea de tip fenomenologic-hermeneutică şi cea empirică, fie şi pentru că fiecare are luptătorii săi de gherilă. Dar pe profesorul clujean, un mărturisit individualist, în accepţiune hofstediană, spaţiul dintre fronturi şi tranşee îl stimulează!

Dacă o consider noutate în mod nejustificat, îmi cer deja scuze, dar nu-mi amintesc ca cercetări din România pe tematică etnopsihologică să fi operat cu distincţia dintre nivelul profund şi cel de suprafaţă al profilului psihologic. Mi se pare o ingenioasă soluţie diagnostică – atât la nivel descriptiv, cât şi explicativ –, pentru a face faţă paradoxurilor noastre psihologice, pe care autori diferiţi, din epoci diverse, cu premise teoretice şi metodologice neasemănătoare le-au tot identificat. Fie între aptitudini şi performanţe, între acestea şi planul moral („inteligenţi şi necinstiţi”), între exprimări afectiv-atitudinale ambivalente („bucurie-amară”, „melancolie-optimistă”, „fatalism-energetic”), între diversele contextualizări comportamentale (acasă vs. străinătate, pe timp de pace vs. câmpul de luptă, între noi vs. de faţă cu străini etc.), pentru a nu aminti decât câteva. Indubitabil, şi acest gen de combinaţii atipice alimentează frecventa, dar iluzoria tentativă folclorică de autosingularizare – „ca la noi la nimeni!”. Iluzorie, deoarece fiecare cultură îşi are paradoxurile sale. À propos, nu ştiu să fi folosit cineva această cale de analiză transculturală. Totuşi, faptul că un diplomat cu experienţă (Jonathan Sheele, fost şef al Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, 2001-2006) aprecia, la peste jumătatea mandatului său la noi, că „Romania este o ţară pe care cu cât o cunoşti mai bine, cu atât o înţelegi mai puţin” ne poate da speranţe de bun loc în clasamentul european al paradoxurilor. Este meritul colegului David că a ales calea prin care şi contradicţiile pot fi explicate, condiţie-premisă pentru o posibilă „îmblânzire” a lor. De altfel, autorul avansează câteva modalităţi.

Un al zecelea element în seria premierelor volumului Psihologia Poporului Român (titlu-tribut adus contribuţiei şi profeţiei lui Constantin Rădulescu-Motru, dublat realist de un subtitlu care nuanţează miza abordării – Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-comportamentală) a fost, de departe, pregătirea terenului – tip  artilerie grea – în vederea intrării sale pe piaţă. Cu totul aparte şi neuzuală spaţiului românesc al cărţii! Fapt creator de expectanţe, rumoare, mobilizare, strategii de receptare, marketing al difuzării, încântare, nedumerire, emulaţie, refuz, explozii forumiste de entuziasm sau indignare etc. Autorul mărturiseşte că a creat special această situaţie experimentală – poate inspirată de Hollywood –, în chiar contextul cercetării sale. De ce, la urma urmei, să nu se bucure şi lumea cărţilor de vizibilitatea şi popularitatea domeniului cinematografic? Iată că ideea şi-a găsit regizorul. Va fi oare contagios exemplul?

Celor zece aspecte în premieră, toate legate de cum s-a construit acest demers, li se pot adăuga şi altele, de acelaşi calibru: intersectarea aspectelor genetic-ecologic-cultural-comportamental, primele trei cu statut de premise predictive pentru ultimul; combinaţia intracultural (regiuni şi oraşe româneşti) şi transcultural pentru zece dintre valorile discutate: autonomie, emancipare, muncă, încredere, religie, mândrie naţională, independenţă şi toleranţă – ca valori în educarea copiilor, comunitate; structurarea piramidală a analizei, ancorată în descriptiv, continuată inferenţial şi evaluativ, cu formulări adaptate fiecărui palier: certitudini, presupuneri, posibilităţi, probabilităţi; redundanţa ca alternativă (Ne referim la faptul că ceea ce un cititor analitic, fan al completitudinii şi nuanţelor, găseşte prezentat extrem de explicit în câteva zeci de pagini este prezentat şi tabelar, pentru iubitorii de construcţii sinoptice, care să le permită rapid propriile observaţii.); autodezvăluirea explicită şi autoasumarea interesului personal pentru subiect, ca cercetător energizat deja de experienţele de a înota împotriva curentului.

Să subliniem că lucrarea devine element de referinţă pentru oricine vrea să se perfecţioneze sau să-i îndrume pe cei ce vor sau trebuie să câştige substanţial în ceea ce înseamnă rigoare de construcţie a demersului şi textului ştiinţific, indiferent de subiectul abordat. Sunt evidente şi indiscutabile: claritatea ancorării teoretice (cu sublinierea opţiunii pentru sensul fiecărui concept selectat), argumentarea planurilor şi perspectivelor utilizate, precizarea avantajelor şi limitelor acestora, dar şi ale fiecărui grup de date reanalizate şi asumate, circumstanţializarea riguroasă a diagnozelor, ancorate în obiective şi proceduri metodologice riguros descrise şi reamintite în fiecare nou plan de analiză, preocuparea pentru a fi explicit, prin recursul la metaforă, exemple, studii de caz, mărturisiri. Didacticianul Daniel David şi experienţa sa la catedră dublează elegant, armonios şi eficient cercetătorul de vocaţie.

Toate cele menţionate, legate predilect de maniera în care şi-a construit demersul, conduc la o concluzie certă: pe subiectul abordat, suntem în faţa unei cărţi „intersecţie”. În sensul propriu al termenului, cel dat încrucişărilor de drumuri în circulaţia rutieră. Intersecţie care este punct obligatoriu de trecere şi pe care, indiferent cum o evaluezi, nu ai cum să o ignori sau să o eviţi!

Un ochi vigilent s-ar putea sesiza şi declara nemulţumit de faptul că prezentarea pe care am schiţat-o selectează doar atribute ale cărţii care răspund la întrebarea „cum a fost descoperit criminalul?” – pentru a păstra analogia cu romanul poliţist făcută în debutul acestui text. Altfel spus, cum şi-a ţesut „investigatorul Daniel David” puzzle-ul demn de un veritabil profiler? Totuşi, nimic, nimic despre acest chip!? Ca orice incitator, ofer un singur indiciu pentru a stimula apetitul potenţialului cititor pentru excursia captivantă şi personală prin lucrare. Este chiar concluzia tuturor concluziilor autorului: „Românii se cred aşa cum nu sunt, totuşi, se cred aşa cum ar putea să fie”!!!

 

* Text acceptat spre publicare în Revista de Politica Științei și Scientometrie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe