F.J. Schwelle – materie și sens vienez

Maria Bilașevschi Publicat la: 03-11-2015

La începutul lunii septembrie, Galeria „Th. Pallady” a Uniunii Artiștilor Plastici din Iași a dispus pe simeze o expoziție-eveniment aparținând artistului vienez Franz Josef Schwelle: Momente de drum.

Parcă recompunând harta unui peisaj mental, Schwelle croiește și delimitează însușirile conștiinței interiorizate, ceea ce-l face să atingă o claritate brută, dar și autonomie. Pictorul expune o meditație asupra faptului că, în ultimă instanță, criteriile picturii sunt reductibile la conceptele de dezvoltare, creștere, diminuare și repetiție. Picturile sale te introduc în tematicile spațiu-materie și materie-memorie, la origine fiind materia ca dorință de formă. Picturile sale conțin forme simple, care centrează compoziția, „insule” încercănate, conturate ferm, extrase dialogului ambiguu figură-fond. Contrastul cromatic dintre zone are aceeași funcție distinctivă. La aceste definiri se adaugă zgrafituri, zgârieri ce amintesc acea complicitate constantă între pictură și scriere. Alchimia texturală, informală, precum și tactica hazardului „concertat” în producerea unor deconstrucții, „contraforme” te introduc în conceptul materie-memorie, ce amintește de materiologiile lui Dubuffet. Aglomerarea pastei-smoală este o zidire ce câștigă în volumetrie, de o mare pregnanță materială, cratere, prestructuri asupra cărora se intervine ca într-o operațiune ce revoluționează procedeul curent al desenului prin decupare, suprapunere și scrijelire.

Există o disciplină ridicată în abordarea culorii. Fiecare lucrare are o culoare dominantă în prim-plan și fundal, cu doar câteva tușe neutre sau tente apropiate folosite ca accente.

O tensiune evidentă emană din lucrările artistului: coliziunea între două ordini dată de un prim clivaj al obiectului în materie și în formele de proiectare a trăirii. Ca printr-o fereastră, încercăm să trecem prin fiecare strat de pastă, smoală și carton, pentru a vedea cât mai înăuntru, pentru că, adesea, efectul acrilicului rezultă într-o lumină cu adevărat diafană, ce strălucește în afara cadrului lucrării.

 

Simeziduri

În față sau în spate, înăuntru sau afară, mitul Meșterului Manole recontextualizat, instalație, serialism, pictură, zid, ramă… Pe scurt, expoziția Simeziduri a artistului Adrian Crîșmaru, de vizitat până în luna decembrie, la Galeria „Meru” din Iași.

Într-o clădire ce a servit pe rând drept locuință boierească (Casa Rosetti), bancă, magazin de piane, sediu al Securității, artistul sapă în pereții zidiți acum aproximativ două secole casete bine delimitate, nu ca să releve limitele instituției ce îi oferă context, ci pentru a depăși idiomurile rigide stabilite între privitor, artist și obiectul din spațiu. Adrian Crîșmaru excavează cu dalta și ciocanul într-un spațiu în care istoria pare să te sufoce, pentru a aduce în prim-plan problematica transparenței, a recunoașterii, a revalorificării și demistificării spațiului instituțional, a artistului pe dinăuntrul său, a lucrării, dar și a publicului.

Proiectul lui Adrian Crîșmaru este doar punctul final al unui proces care a început prin analizarea spațiului, desemnarea bucăților ce vor fi extrase, cioplirea pereților, dezgolirea conținutului intern al simezei, relocarea și, astfel, resemantizarea spațiului prin intermediul simbolului pictural. Demersul său este, simultan, un proces de dezgolire a venelor spațiului, a grilajului, a țevilor împânzite pe dedesubt, un proces de deconstrucție și unul de umplere a golurilor cu pânzele pictate, ceea ce face ca zidul să devină o simeză autointegrată.

Adrian Crîșmaru vede simeza drept zidul artistului, acea graniță ce nu delimitează, ci facilitează apropierea de lucrare. Dispuse în rame pietrificate, picturile lui Adrian Crîșmaru sunt cele care dau substanță întregului demers, dar nu sunt limitate la spațiul în care sunt expuse, ci îl confruntă și îl întregesc printr-un serialism estetizat.

Simeziduri pivotează în jurul unui simbol, „cuiul”, acea punte ce unește lucrarea de simeză, rareori observat, doar intuit. Artistul expune propria versiune a unui proces de întemeiere, a rădăcinii din care emerge ansamblul. Astfel, zidirile expuse într-un triptic, în care doar cromatica diferă ușor, apelează subtil la înțelegerea noastră a acestor elemente unite. Plăsmuind zidirea umbrei unui episcop sau a unui posibil edificiu religios, artistul se joacă cu ceea ce pare a fi o reprezentare a cuiului-lumânare. Mai mult, ca un regizor al luminii, în următoarele casete expuse, Adrian Crîșmaru inserează pânze unde mișcarea petei de lumină amintește de ciclul natural al devenirii, având un punct de maximă intensitate, după care aceasta devine din ce în ce mai estompată.

Artistul provoacă modul stereotip de lecturare a imaginii, propunând o citire integratoare a ansamblului, care pune accent pe rădăcina-temelie pentru deslușirea metaforei din interiorul fiecărui zid.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe