Andrei Bodiu, Firul alb (II)

Claudiu Komartin Publicat la: 03-11-2015

După dispariția fulgerătoare (dar ce moarte nu este, în cele din urmă, prea bruscă și greu de acceptat?), la numai 48 de ani, a lui Andrei Bodiu, tentația de a vedea în unele versuri, secvențe și poeme din Firul alb un soi de premoniții a fost mare. De altfel, cine ar putea spune fără nici o urmă de îndoială că nu ar fi fost așa, că un poet nu poate avea astfel de fulgurații prevestitoare, chiar și unul detașat programatic de orice ar putea aduce a vizionarism sau ipostază profetică?

Tulburat, ca și Caius Dobrescu, de „gesticulația funebră” din Firul alb, Radu Vancu remarca „fluidele thanatofore” din această ultimă carte a lui Bodiu. E drept, la fel ca volumul precedent, Oameni obosiți, Firul alb conține poeme care întrerup simplitatea expresivă, banalitatea (uneori cam căutată) a poeziei lui Andrei. Acestea sunt textele vizitate de figurile prietenilor și apropiaților decedați – printre care Gheorghe Crăciun și mai ales Alexandru Mușina –, dar niciodată A.B. nu vorbește în mod direct, nemediat despre moarte, ferindu-se întotdeauna oportun de patetisme sau de orice tentație melodramatică. Chiar și confruntată cu această temă majoră (care pe un poet îl poate „fura” cu ușurință), poezia sa rămâne reținută; uneori, absența cuiva e atât de bine disimulată, încât trebuie să ghicești din simple sugestii realitatea din spatele unor amănunte aparent lipsite de importanță: „Două pere lipite de-un/ Măr în șură ca-ntr-un/ Tablou de Theodor Rusu sau/ Dumitriu la// Intrare câteva ferestre stivuite/ Urme ale socrului meu// Tudor aleargă găinile printre/ Urzici sunt trei mă întreabă/ Care e șefa cine conduce/ Alege găina roșcată/ Fuge/ Pe jos fructe de tot felul/ Urzici/ Urme ale socrului meu”.

Dacă poemul cel mai emoționant și mai bine construit (unul dintre puținele poeme lungi ale lui Bodiu, specialist, pe urmele lui Rolf Bossert, în texte foarte bine construite pe spații mici) din Oameni obosiți era „Mado”, în care puteai recunoaște figura Marianei Marin, în Firul alb, două dintre poemele cele mai bune ale cărții sunt cele care au legătură cu amintirea mentorului, adică a lui Alexandru Mușina. Dintre acestea, sunt convins că „Lumină galbenă”, atât de încărcată de philia și de o nostalgie profundă, e una dintre acele poezii la care ne vom tot întoarce multă vreme de acum încolo: „Nici alaltăieri nu am crezut nici/ Ieri că a murit Sandu./ Cobor în lumina galbenă cu/ Punga albastră de gunoi. Îmi aranjez/ Haina mă gândesc la privirea lui// Albastră metalică din care vineri curgeau/ Cercuri de foc apoi/ Nu i-am văzut decât ochii închiși/ Dormea miercuri i-a spus Taniei că mai stă puțin/ Și se ridică.// Dincolo de stația-n vacanță/ Un copil intră în magazin/ Casa lui e atât de aproape”.

Sărăcăcioasă în aparență, fiindcă nu abundă în figuri de stil, nu are convulsii, ruperi de ritm, scrâșnete sau bravade, poezia lui Bodiu e reținută, dar nu sfioasă, e lipsită de emfază, însă nicidecum lipsită de personalitate. Una dintre calitățile sale esențiale este felul în care se constituie momentele și întâmplările semnificative din numai câteva tușe, din creionări fugare și detalii care contrazic platitudinea înșelătoare a multor texte: „Purtai șapcă și ochelari în seara aia./ Tot ce vedeai părea împachetat în zahăr./ Ai luat un gât de șampanie./ Ți s-a părut proastă i-ai privit pe ceilalți/ Fiecare era întruchiparea singurătății tale./ N-avea rost nici să deschizi gura./ Înăuntru huruiau roți metalice te-ai gândit/ că e instalația de căldură/ Ai mai luat un gât de șampanie ai râs/ glasul lui Truman Capote s-a auzit din/ Încăperea alăturată” („Philip Seymour Hoffman”).

Lejer fără să devină prea plat, funny fără să ajungă trivial sau să ruleze un umor de prost-gust, Andrei Bodiu și-a însușit impecabil lecția lui Mallarmé („Nommer un objet, c’est supprimer les trois quarts de la jouissance du poème qui est faite du bonheur de deviner peu à peu; le suggérer, voilà le rêve”), iar lipsa emfazei și a ostentației, gesticulația redusă la minimum din poezia sa, știința de a lăsa sugestia să lucreze în favoarea sensului, ironia și autoironia – două dintre hiturile cărții sunt „Poeții tineri”, respectiv „Juan de Borbo” – îl arată ca pe un poet excelent, unul dintre acei autori subtili și silențioși, a căror literatură, ca la Mircea Ivănescu sau Iustin Panța, are câștig de cauză pe termen lung.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe