Antoaneta Olteanu: „Cărțile Svetlanei Aleksievici sunt cărți impresionante, cutremurătoare, pline de sentiment”

George Bondor Publicat la: 09-10-2015

Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost decernat în 2015 Svetlanei Aleksievici, scriitoare de origine belorusă puțin cunoscută în România. În afara volumului Războiul nu are chip de femeie, tradus în 1989, avem o singură traducere recentă din opera sa, romanul Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor, apărut în 2015 la Editura Corint. Am invitat-o pe traducătoarea acestei cărți, Antoaneta Olteanu, să ne împărtășească primele sale impresii după ce a aflat că autoarea din care a tradus recent a primit Premiul Nobel. Antoaneta Olteanu este profesor de literatură rusă la Universitatea din București, autoare a numeroase cărți de specialitate, cea mai recentă fiind Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al XIX-lea (Editura All, 2011). A tradus numeroase volume din Dostoievski, Tolstoi, Bulgakov, Erofeev, Sorokin, Turgheniev, Şişkin, Kurkov, Platonov și alții.

 

Sunteți traducătoarea Svetlanei Aleksievici în limba română, recent laureată cu Premiul Nobel. Vă surprinde această distincție primită de scriitoarea din Belarus?

O precizare. Originile scriitoarei sunt ucraineano-beloruse (mama ucraineană, tatăl belorus), dar cetățenia scriitoarei este belorusă.
Nu mă surprinde că a primit acest premiu. Cărțile Svetlanei Aleksievici sunt cărți impresionante, cutremurătoare, pline de sentiment, polifonice prin vocile numeroase ale personajelor lor, un fel de istorii orale care descriu suferințele unor oameni nevinovați, suprinși nu individual, ci colectiv, în fața tăvălugului istoriei și îndurând toate urmările groaznice ale unor decizii politice. Și, pentru a răspunde cârtitorilor, aș vrea să menționez câteva din premiile prestigioase pe care le-a primit deja scriitoarea (are în total 21 de premii, asta spune ceva, nu?): Premiul Pen-clubului elvețian în 1986, Premiul Târgului de carte de la Leipzig, 1998, Premiul Herder în 1999, Premiul Remarque în 2001, Premiul Național al Criticii din SUA în 2006, Premiul pentru literatură central-est-europeană Angelus în 2011, premiul polonez „R. Kapuscinski” în 2011, Premiul editorilor din Germania (2013), Crucea cu rang de ofițer al ordinului pentru arte și literatură din Franța (2014), în Rusia, a obținut votul cititorilor în cadrul competiției pentru premiul „Bolșaia kniga” din Rusia, în 2014…

 

Credeți că este un premiu mai degrabă politic, așa cum susțin unii?

Se observă în lumea actuală o revalorizare a literaturii. Premiul Nobel nu este neapărat un premiu al popularității, are de numeroase ori și puternice implicații politice, fiind răsplătiți scriitori, de altfel, mai mult decât merituoși, dar care sunt oponenți recunoscuți ai regimului. E cazul și lui Bunin, Pasternak, Soljenițîn sau Brodski, pentru literatura rusă, al unor scriitori chinezi ș.a.m.d.
În ceea ce privește literatura din fostul spațiu sovietic, luarea de poziție a scriitorului care își iubește compatrioții, cu toate tarele lor, chiar cu mentalitatea lor, înduioșătoare, de homo sovieticus – umanism, abnegație dusă pînă la extrem, solidaritate, dar și supunere necondiționată în fața ordinelor, chiar dacă acestea sunt proaste… În literatura rusă a ultimelor două decenii se observă un reviriment notabil al distopiei. Critica puterii actuale, înrobirea cetățeanului, limitarea drepturilor și, așa cum spun militanții, întoarcerea la un ev mediu negru sau feudalism barbar nu sunt prea departe. Nu putem uita de Tatiana Tolstaia, cu romanul Zîtul (apărut și la noi la Editura Curtea Veche), de extrem de controversatul, la ruși, Vladimir Sorokin, cu celebra sa trilogie antitotalitară, și ea tradusă la noi – Ziua opricinicului, Kremlinul de zahăr și Viscolul (apărute tot la Editura Curtea Veche), Dmitri Gluhovski, cu Metro 2033 (în curs de apariție la Editura Art), dar și scrieri cu mare implicare socială, în care este prezentat conflictul între generații, lupta la nivelul mentalităților etc. în romane precum Ultima oprire, Rusia, de Natalia Kliuceariova, respectiv Dușmanul poporului de Olga Slavnikova, ambele apărute la Editura All.
Nu e întâmplător deci că în spațiul postsovietic se pune un mare accent pe veridicitatea documentară a informațiilor beletrizate, de care oamenii au nevoie. Nimeni nu vrea, deocamdată, un scriitor aflat în turnul de fildeș în care să scrie artă pentru artă, să cizeleze cu migală fiecare cuvințel și să provoace cititorul prin imagini artistice surprinzătoare. Evident, proza de care vorbesc are și așa ceva, dar nu pe prim plan. Și Aleksievici iubește Rusia (nu numai pe cea contemporană, dar și pe cea sovietică) – drept pentru care și rușii o iubesc –, dar, așa cum a declarat chiar ea, nu Rusia lui Stalin sau a lui Putin.

 

Traducând volumul Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supravieţuitorilor, ați avut sentimentul că aveți de a face cu o mare scriitoare?

Nu știu dacă am avut sentimentul că e vorba de o mare scriitoare. Așa cum am spus deja, este discutabil azi ce înseamnă un mare scriitor. Am fost însă profund impresionată de această carte și, multă vreme înainte să apară, am vorbit cu patimă despre ea studenților mei de la cursul de mentalități și civilizație sovietică. Mărturiile oamenilor care au participat nemijlocit la îndepărtarea urmărilor dezastrului de la Cernobîl, cu deosebire soldați și ofițeri ai Ministerului Apărării și al Afacerilor Interne, victime nevinovate, „colaterale”, care nu au fost deloc informate de pericolul uriaș ce plutea în zona contaminată uriașă sunt o dovadă suplimentară a eșecului proiectului socialist din Rusia. Chiar dacă eram în perioada „transparențe” clamate atât de călduros de Gorbaciov și care adusese Occidentul în extaz, aparatcikii nu erau deloc pregătiți de perestroika și transparență și s-au bâlbâit îngrozitor atât în pivința măsurilor luate, cât și a informării oamenilor despre urmările catastrofei, precum și despre pericolul infernal ce plutea deasupra tuturor. Pentru a da numai un exemplu: soldații, mulți dintre ei aflați în stagiul militar curent sau cei convocați să-și facă datoria față de patrie, erau puși să ia/ să sape partea superioară a solului și să o ducă de acolo, pentru a „curăța” pământul; demonstrațiile în cinstea zilei de 8 mai au fost organizate în continuare, sub praful de cenușă radioactivă ce picura insidios în continuare mărșăluiau copii de toate vârstele, îmbrăcați necorespunzător…

 

Veți traduce în viitorul apropiat și alte cărți ale sale? Ce alte răni deschise ne vor întâmpina din volumele Svetlanei Aleksievici, după cea a Cernobîlului?

Încă nu știu, probabil că da. Aleksievici mai are și alte romane, extrem de apreciate atât de presă, cât și de cititori. Războiul nu are chip de femeie (1985), în traducerea lui Ion Covaci, a apărut în 1989. Alte romane ale ei sunt Ultimii martori (1985) Copiii în sicrie de zinc (1989), Vrăjiți de moarte (1994), Timpul second-hand (2013), primul și ultimul dintre romanele ei fiind extrem de premiate. Întrebată de ce scrie așa de mult despre război, scriitoarea a spus: „Pentru că noi nu am avut o altă istorie, toată istoria noastră e militară. Fie am luptat, fie ne-am pregătit de război. Niciodată nu am trăit altfel. Nici nu ne-am dat seama cât de militarizați suntem. Eroii noștri, idealurile noastre, reprezentările noastre despre viață sunt militare. Iată de ce curge așa de ușor sângele pe pământul fostului imperiu” (asta cu referire și la alte războaie contemporane – din Iugoslavia, Cecenia, Nagorno-Karabah).

 

De ce credeți că până acum editurile din România au tradus atât de puțin din opera scriitoarei beloruse?

Literatura slavă în general este prea puțin cunoscută. Totuși, din fericire, sunt două țări care au fost privilegiate, Rusia și Polonia. Trebuie să spun că, pentru a deveni atractivă o traducere dintr-o limbă slavă, editura dorește ca ea să fie subvenționată într-o anumită măsură. Pentru Rusia există Fundația „Prohorov”, extrem de generoasă, care a sprijinit numeroase din traducerile pe care le-am făcut din limba rusă, dar și Institutul pentru Traducere, organism de stat, și el implicat activ. Pentru Polonia este Institutul Cultural Polonez la București, dar și Institutul Cărții din Cracovia, tot de stat, care au avut o contribuție esențială în promovarea culturilor respective în țara noastră. Editura Corint însă a mizat pe popularitatea scriitoarei în Occident și a avut curajul să scoată această carte, cu titlul original de Rugăciune pentru Cernobîl (1997), încă de mare actualitate, într-un moment în care nimeni din România nu știa nimic despre scriitoarea belorusă de expresie rusă. Poate că acum vor avea un curaj mai mare de a accepta propuneri de traduceri și din celelalte literaturi slave, care, chiar dacă nu vor fi premiate cu Nobel, vor îmbogăți evident piața de carte din țara noastră.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe