Marius Aldea, „sinistra”, Casa de Editură Max Blecher, 2015

Claudiu Komartin Publicat la: 14-09-2015

Am citit, începând de prin 2012, mai multe variante ale poemelor din acest volum: autorul lor și-a modulat vocea și rafinat tehnica, devenind, de la o versiune la alta, tot mai dezinhibat și mai sigur pe el în conturarea prezențelor ce-i populează cartea și în înscenările sale când dramatice și decepționate, când grotești și pline de cruzime. Pe parcursul scrierii acestei cărți, Marius Aldea a înțeles că nici îngânarea lui Marin Sorescu din La Lilieci și cu atât mai puțin reluarea experienței „neoexpresioniste” a poeților-țărani din anii ’60 nu-i vor fi de nici un folos, pentru că lumea lui păstrează prea puține semnalmente comune cu lumea în care au scris – uneori, poezie remarcabilă – Ion Gheorghe, Ioan Alexandru sau Gheorghe Pituț. Așa încât, cu sinistra lui, Aldea se află în vecinătatea unor autori pe care i-am debutat în ultimii ani: Matei Hutopila, Anatol Grosu și Ștefan Ivas (am numit această direcție „noul ruralism”), deși între toți acești poeți tineri există variații notabile în aproprierea temelor rurale.

Are dreptate Luminița Corneanu în textul de pe ultima copertă. Calitățile poeziei lui Aldea se găsesc, în egală măsură, în felul său unic de a privi această lume dezvrăjită: figurile familiare devin eroii unei „epopei de buzunar” în care forfotesc viețile și morțile unor figuri desprinse dintr-un tablou brueghelian, cu iubiri și dezamăgiri, bătăi și beții, dar și cu „gusturile de neuitat ale celor mai simple mâncăruri”, declanșatoare de nostalgii și senzații retrăite pe viu. După ce 80-iștii au tratat satul aproape exclusiv în cheie ironică, exemplul canonic rămânând Mircea Cărtărescu în Georgicele sale, Marius Aldea este unul dintre cei câțiva care se întorc în secolul XXI la origini, fără iluzii sau patetisme, uneori compasionali, alteori sarcastici, într-o poezie care amestecă burlescul și nostalgia paradisului pierdut.

Reproduc aici unul dintre poemele care mi-au reținut în mod deosebit atenția (născut la sat mort la oraş): „am avut și eu o zi cu adevărat frumoasă/ când m-am trezit cu noaptea-n cap/ am băut rachiu pe inima goală/ și m-am apucat să ud grădina// la amiază găleţile erau jumătate mâl/ jumătate apă/ tălpile intrau în mocirlă/ pantalonii ridicaţi pân’ la genunchi// m-am uitat în fântână/ mi s-a părut că// am slăbit cureaua de la gâtul câinelui/ i-am turnat în vasul spart/ jumătate mâl jumătate apă/ bea i-am zis// soarele a dispărut/ zăpada s-a așternut repede/ a acoperit funia/ cu care era priponit animalul// o vacă albă/ fulgii se topeau pe botul cald// am luat lopata și-am încărcat sacii de rafie/ cu zăpada din faţa casei/ i-am pus în spinare/ i-am cărat lângă fântână/ 44 am numărat la sfârșit// unul câte unul am golit sacii în gura uscată a puţului/ se înserase de mult când mi-am suflecat din nou/ pantalonii pân’ la genunchi// în noaptea aia am dormit cu câinele afară”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe