Copacul copilăriei

Deodată am zărit
falnicul plop tânguindu-se
până la cer

de parcă tocmai eu trebuia să văd acea
execuție exemplară

am închis ochii
și el s-a prăbușit
în mine
întru înviere

de-atunci, pe unde merg,
crește, tot crește
și – când agață norii –
plouă
a fericire

Inima

așadar ți-ai tăiat inima
ai învelit-o în fâșii de hârtie
cu litere lipite cu aracet
și-n pânze parfumate atent îngemănate
după contur
să acopere ermetic fapta

dar acum, la expoziție
te-ai trezit cu o inimă și mai mare
care îți bubuie în tâmple

Am împușcat omul

Mai întâi am ochit leul
prima șansă putea fi ultima
am tras
și deodată un leu furios și-a făcut apariția

apoi inima mea a tânjit după un cerb
cum numai în basme se întâlnește
și iată-l acolo, ca dintotdeauna,
cu coarnele-i pădure

trebuia să am grijă
gloanțele erau limitate
așa că a venit rândul vrăbiilor
să zburătăcească în versuri,
al culorilor
să vină să unească și să despartă iarăși totul

și la sfârșit, cu acea armă și cu acele gloanțe
care nu erau ale mele,
cu mine însumi,
care nu-mi aparțin,
am împușcat
omul