Anticomunismul cu nuanțe

Mircea Gheorghe Publicat la: 03-08-2015

Paul Cernat, Alexandru Matei, „25 de ani după: alternative și provocări”, prefață de Ovidiu Şimonca, Editura Adenium, Iași, 2015

În prefața la volumul epistolar intitulat 25 de ani după: alternative și provocări, semnat de Paul Cernat și Alexandru Matei, Ovidiu Şimonca se adresează patetic autorilor și-i avertizează: „Nu veți fi înțeleși, nu veți fi acceptați, veți fi tăiați în bucăți, sfârtecați. Singura speranță (că tot vorbim despre o cutie a Pandorei) este să mai existe câțiva nebuni care să vă citească și care să nu vă ștampileze aprioric. Prin urmare câțiva oameni care să încerce să nu gândească în șabloane și să dorească să fie copărtași la ideile voastre”.

Nu știu dacă previziunile dramatice ale lui Ovidiu Şimonca sunt pe cale să se realizeze (eu sper că nu), dar tot în prefață el scrie că pe internet, pe Facebook, schimbul de scrisori – devenit ulterior carte – a stârnit discuții aprinse și a avut patru consecințe importante: autorii au enervat, au fost citiți și luați în seamă, au stârnit nedumerire, fiindcă politica părea un subiect nepotrivit pentru doi literați și au dovedit că se poate discuta argumentat despre „o realitate volatilă”.

Scrisorile au fost scrise și publicate în Observator cultural între 10 octombrie 2014 și 23 ianuarie 2015, așadar într-o perioadă agitată de lupta politică ce a precedat și urmat alegerile prezidențiale de la jumătatea lui noiembrie 2014. Ultimele două texte nu mai sunt datate, fiind scrise după decizia de a strânge scrisorile în volum.

25 de ani după: alternative și provocări este în același timp mai mult și mai puțin decât un volum epistolar. În afara formulei de adresare inițiale („Dragă Paul”, „Dragă Alex”), textele sunt de multe ori eseuri de sine stătătoare, consistente, despre evoluția ideilor și tendințelor politice românești din ultimii douăzeci și cinci de ani. Relativa autonomie a textelor transformă dialogul într-o convenție secundară. Nu rareori se întâmplă ca autorii să dizerteze pe îndelete, într-o convergență aproximativă mai ales în privința a ceea ce detestă…

Unul dintre punctele de plecare ale corespondenței este un articol publicat de fostul politruc și ideolog al regimului comunist Dumitru Popescu, zis Dumnezeu, în numărul 26/2014 din România literară, „Evocări din prima fază”. Textul amplu al bătrânului demnitar comunist (n. 1928) a dat naștere unor reacții critice vehemente, dar și unui articol ponderat, sub semnătura lui Alexandru Matei. El admitea cu bunăvoință analiza lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, care vorbea despre un comunism „bun” între anii ’60 și ’70, când Nicolae Ceaușescu s-a emancipat față de tutela sovietică.

Alexandru Matei a primit o replică dură din partea poetului Radu Vancu, care l-a acuzat că, de dragul nuanțelor, a pierdut din vedere esența și este posibil ca frustrarea produsă de sentimentul de incomprehensiune – exprimat de altfel și într-o contrareplică – să se afle printre punctele fierbinți, generatoare ale lungului dialog cu prietenul și colegul său de generație Paul Cernat. Alte preliminarii sunt furnizate de susținerea entuziastă a programului politic al Monicăi Macovei de către Gabriel Liiceanu, pe de o parte, și a candidatului Victor Ponta de către nonagenarul Radu Beligan, pe de alta. De asemenea, alegerile prezidențiale propriu-zise fiind terminate, după o confruntare strânsă, cu victoria candidatului dreptei, Klaus Iohannis, sunt o sursă de comentarii amare din partea amândurora.

Căci și Paul Cernat, și Alexandru Matei sunt oameni de stânga. Dar nu stângiști. „Stânga pe care mi‑o asum”, precizează Paul Cernat, „nu e una pură și dură, ci mai curând una eclectică, o parte liberală, o parte social‑demo­crată sau socialistă, ici‑colo radicală, dar și, în anumite puncte, conservatoare (de tip red tory), rațional‑antiglobalistă și moderat‑anti(auto)colonială”. Cât despre Alexandru Matei, Paul Cernat lansează expresia-cheie care îi caracterizează comentariile: scandalos de nuanțat. Alexandru Matei o validează: „Mă recunosc în scan­dalos de nuanțat și‑mi pare rău pentru că mă recunosc și în scandalos, nu doar în nuanțat. Cred că, după un sfert de secol de democrație sau de postcomunism, vremea nuanțelor nu mai trebuie să întârzie”.

Îi mai unesc pe cei doi autori câteva idiosincrazii: față de „boierii minții”, față de Traian Băsescu, acuzat de un neoliberalism à outrance și de servilism în raport cu Occidentul, față de mentalitatea de „procuror sau polițist al istoriei”, frecventă în rândul „anticomuniștilor radicali”, față de instituțiile de combatere a corupției, după opinia lor, dirijate politic mai ales contra stângii. Pe de altă parte, cei doi epistolieri nu sunt deloc concilianți nici cu partidul de care se simt, cu destule ambivalențe, mai aproape (PSD).

E puțină ideologie în schimbul lor de opinii, așa cum a diagnosticat foarte bine Paul Cernat spre finalul cărții: „Nu ne‑am propus să facem în prezentul volum o arheologie a stângii românești, nici să scriem vreun manifest ori să elaborăm analize istorice, filosofice, socio‑economice sau politologice «la temă». Au făcut‑o deja sau o vor face alții, mai bine și mai calificat decât am fi putut‑o face noi aici. Am formulat doar niște opinii și atitudini intelectuale, în speranța că vom zgâlțâi puțin inerțiile de gândire ale main­stream‑ului și ale cititorilor obișnuiți”.

Modestia scopului urmărit nu face discuția mai puțin interesantă, fiindcă locul abstracțiunilor l-a luat spiritul acut de observație. Și, indiferent cât de departe se poate merge alături de autori în analizele pe care le întreprind și oricât de apropiat de pământ, „la firul ierbii”, ar fi postul lor de observare și comentare nu doar a evenimentelor importante, ci și a unor mărunțișuri cancaniere din politica românească, discursul lor este totdeauna elegant și echilibrat, cu un aplomb polemic atât cât trebuie pentru ca atenția să rămână trează. Paul Cernat are opțiuni mai tranșant pesediste: „Din punctul meu de vedere, pesediștii sunt, în prezent, răul cel mai mic. După 2000 și 2004, PSD a evo­luat democratic. Ultimul mandat al lui Ion Iliescu a fost mult mai bun decât ultimul mandat al lui Băsescu, iar gu­vernarea Năstase a fost superioară guvernării Boc”. Alexandru Matei, care mărturisește că a votat la alegerile prezidențiale în primul tur pentru Iohannis și că în turul al doilea nu va mai vota, este mai dubitativ. E un motiv pentru prietenul său să-i ironizeze cu blândețe de câteva ori ambiguitatea opțiunii. Dar Alexandru Matei constată că oamenii PSD-ului nu se deosebesc structural de ceilalți, care le sunt adversari politici în Alianța Creștin Liberală (ACL): „L‑am votat pe Iohannis în turul I, nu mai votez în turul al II‑lea. Nu‑l ascultasem pe Iohannis, l‑am ascultat între timp și m‑a dezamăgit. Nu vreau să votez împotrivă, nu cred în poveștile cu comuniștii pesediști. Tocmai, cred că am de‑a face cu niște capitaliști cu nimic mai puțin cinici decât cei din ACL, dar în general mai experimentați”.

Probabil că elementul cel mai problematic al cărții este militantismul autorilor contra anticomunismului radical, pe care l-ar dori îndulcit sau abandonat în favoarea unei abordări cu nuanțe: „Cred, Alex, că, în loc să vorbim despre «paranteza comunistă» ca despre o stihie venită din nowhere, ar fi mai rezonabil să‑i studiem, lucid și deloc tezist, etiologia, să‑i evaluăm costurile și beneficiile pe do­menii și pe categorii sociale, să‑i recunoaștem și continuitățile, și realizările, unele dintre ele majore, pe lângă crime și alte dezastre”. În alt loc, Alexandru Matei, repede aprobat de corespondentul său, sugerează că nu știm prea mare lucru despre ce-a fost, câtă vreme „studiul comunismului românesc începe și se termină cu condamnarea lui, iar intervalul este ocupat de povestea memoriei traumatizate”. Or, ambele abordări corespund unei scheme de gândire ce se resimte de lipsa experienței vieții sub comunism. În principiu, o asemenea lacună poate fi anulată de acribie, de cercetarea serioasă a documentelor și de reflecție asupra constituenților de bază ai regimului, dar, din păcate, nu aceasta este situația în cazul de față. Doina Jela avea dreptate să se indigneze că Alexandru Matei ignoră uriașa bibliografie formată din sute și mii de volume care analizează și condamnă cu probe și argumente irefutabile comunismul.

Exista în articolul fostului politruc Dumitru Popescu publicat în România literară o frază care exprima esența gândirii sale în privința căderii comunismului. Nu ar fi fost în cauză „neputința (…) de a împlini aspirațiile mulțimilor sărace” și nici alte „dezagremente”, cum numește el eufemistic represiunea, colapsul economic, privarea populației de condiții minime de viață civilizată etc., ci conflictul feroce cu capitalismul. Comunismul s-ar fi prăbușit exclusiv datorită acestuia. Este o gândire marxistă întoarsă pe dos, ca o cămașă care s-a murdărit: nu comunismul a fost groparul capitalismului, cum era normal să fie, fiindcă așa scria în documente, ci invers: „Să fi fost de o sută de ori mai capabil comunismul să satisfacă cerințele de viață ale populației din țările respective, și brațul de fier al marelui rival, rămas puternic, ar fi sfârșit tot prin a-l sugruma neîndurător”.

Se poate oare avansa «nuanțat», pornind de la o asemenea premisă, spre ideea că anii ’60 au consemnat o perioadă fastă și benefică din istoria comunismului românesc pentru majoritatea populației?

Dacă regimul comunist din România a fost introdus fraudulos și cu forța de o putere străină și dacă acest regim a făcut zeci de mii de victime prin represiune brutală și un număr indeterminat de alte victime colaterale prin politici economice dezastruoase și profund antisociale, atunci nimic din ce-ar fi făcut bun nu-l absolvă de judecata categorică și fără nici o nuanță posibilă că a fost un regim, o paranteză criminală. Procurorii și polițiștii sunt utili și chiar indispensabili când e vorba despre crime și criminali. Autorii au poate dreptate să afirme că a sosit vremea nuanțelor, dar asta este valabil pentru prezent și viitor. În nici un caz pentru plonjarea fantezistă într-un illo tempore paradiziac, comunist, în care, de fapt, nu existau alegeri libere, libertatea presei, mișcare sindicală, dreptul de a manifesta, inițiativa privată, dreptul la grevă, de a călători etc., ci doar o relativă slăbire a chingilor și câteva privilegii care pudrau nomenclatura comunistă. E faza în care PCR devine, conform frazeologiei oficiale, un „partid de masă”, dar în realitate s-a văzut limpede în anii ’80 că a fost un partid care s-a înconjurat de o masă de ostateci spre a-și dilua responsabilitățile. Așa încât fraza lui Dumitru Popescu-Dumnezeu poate fi scrisă și altfel: „Să fi făcut comunismul de o sută de ori mai multe fapte bune, dacă ar fi făcut și crimele pe care le-a făcut, și tot era un regim criminal și care merita să cadă”.

E puțin ciudat că, vorbind mereu despre stânga, despre comunism, PSD și greșelile lui, despre anticomunismul radical, despre tradițiile stângii etc. în căutarea unui posibil model de coagulare a unei stângi deschise, eclectice, „plurală sau federativă”, autorii nu privesc puțin și peste gardul național. Ei nu fac nici o referință la alte aventuri ale stângii din alte țări pentru a analiza mai eficace eșecul stângii românești. Nu a fost oare interesantă și instructivă experiența interbelică a Frontului Popular din Franța? Oare Primăvara de la Praga a fost o poveste de succes confiscat? Dar avatarurile sindicatului Solidaritatea din Polonia, cum le putem privi? Și oare evoluția social-democrației scandinave nu este deloc semnificativă pentru niște oameni de stânga, adversari ai capitalismului, globalizării și neoliberalismului? Căci stânga – nu-i așa? – poate fi nu doar anticapitalistă, ci și anticomunistă. O lărgire a orizontului de reflecție ar fi avut probabil mai multe șanse să zgâlțâie „inerțiile de gândire ale main­stream‑ului și ale cititorilor obișnuiți”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe