Conservare şi dependență

V. Leac Publicat la: 29-07-2015

Ce ar trebui să scriu acum, după atâția ani, despre Khasis, ani în care ne-am spus aproape totul, fără să par ridicol? Adică îmi dau seama că nici o schemă în spatele căreia m-aș ascunde nu m-ar salva. Cu un prieten poți fi obiectiv doar atunci când nu scrii despre el. Dacă ar trebui să fac ceva simplu, simplu și eficient, atunci tăcerea e singura care funcționează în cazul de față. Dar nu, trebuie să răspund la afurisita asta de anchetă literară (am o mare oroare față de anchete, mai puțin față de cele juridice), de care, se pare, n-o să scăpăm în curând. Probabil că ceva asemănător simte și el față de poezie, din moment ce au trecut 10 ani de la arta scalpării până la apariția volumului de față, aparenta naturalețe a vieții, apărut la Casa de Editură Max Blecher; un titlu poate ușor pretențios pentru unii, în cazul în care n-au citit încă volumul. Khasis scrie doar atunci când în viața lui se întâmplă schimbări existențiale majore, când e la limită, schimbări care-l marchează definitiv. El ține în mod special să displacă, fiind cuprins de o apatie mizantropică; ne prezintă scenarii insuportabile pe parcursul celor 126 de pagini, fără a-i stârni compasiune cititorului. Și asta e foarte important, pentru că în ultimii zece ani s-a impus, cu mult succes, curentul ăsta poetic pe care eu îl numesc poezie compasională. El nu vrea să fie salvat, știe că nu există salvare, așa ca-n Marchizul de Sade. Mult mai solicitant decât arta scalpării, volumul de față, probabil ultimul, e un tratat despre ceea ce crede Khasis că este poezia sau ar trebui să fie.

În prima parte, „un cățel mecanic, un poster cu luna”, ne sunt prezentate cadre și scene dintr-o posibilă artă poetică, în toate variantele ei, care este abandonată rapid; Khasis vrea să ne spună că n-are sens să faci ceva din moment ce poți face acel ceva și demonstrează că așa stau lucrurile prin dubiosul și laconicul personaj Pong. Un criminal în serie care ucide fără motiv, ca atunci când îți aprinzi o țigară fără să simți nevoia, ci numai din plictiseală, din lipsă de ocupație, din orice altceva, iar fumatul în astfel de situații îți provoacă mai mult greață decât plăcere.

Prima parte a volumului putea fi extinsă și puteam vorbi atunci despre un volum bun, dar Khasis s-a oprit la fix: ne livrează o mostră din ceea ce ar fi putut ieși. Și bine a făcut, sunt atâtea volume bune. Din păcate, numai bune. Eu cel puțin m-am săturat să tot citesc volume bune și să aud vorbindu-se despre așa-zisele volume bune, puternice etc., vreau altceva. Și asta ne oferă Khasis în volumul de față: altceva.

Partea a doua, „supravegheat”, este un lung poem epic, existențial, practic un decalog despre care nu pot scrie nimic în momentul de față, pentru că mă simt depășit. Ce să fac? Să dau referințe livrești, să fac comparații inutile, să prezint cazuri similare din literatura universală sau autohtonă, să-l prezint ca pe un caz social? Aș putea continua în felul acesta, la fel cum putea continua Khasis prima parte a volumului, dar la ce bun? Nu aș face decât să mă transform și eu într-un bun cronicar. Și nu vreau asta. Nu. Mă simt și așa destul de ridicol. Știm amândoi care va fi soarta volumului, care sunt schemele actuale în literatura ro. Ceea ce-mi doresc e să mă revăd cât de curând cu Khasis.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe