Emil Hurezeanu: „Din toate punctele de vedere, cultura urbană este minoritară în România”

Daniel Șandru Publicat la: 29-07-2015

„Exaltarea ruralității noastre, pe care o deplângea și Adrian Marino
în ultima lui carte, apărută postum, nu este nocivă, dar mi se pare o frână.”

 

Într-un dialog pe care l-am avut în Arad cu doar câteva săptămâni înainte de a fi nominalizat pentru postul de ambasador al României la Berlin, l-am provocat pe Emil Hurezeanu să creioneze tușele care contribuie la configurarea discursului nostru identitar. De la analiza tipurilor de urbanitate ce determină ca spațiul românesc să fie unul al unității în diversitate, trecând prin sublinierea rezervelor față de „exaltarea ruralului” și ajungând până la explicarea modului în care anumite modele comunitare duc la apariția unor tipuri specifice de civism, Emil Hurezeanu a recreat, printr-o analiză de finețe ce mizează pe echilibru și rigoarea detașării, traseul unei modernități românești ce pare să ne ajungă mereu din urmă.

 

În conferința pe care ați susținut-o, ați făcut o legătură foarte interesantă între urbanitate și un anumit tip de civism. Tocmai din această perspectivă vreau să vă întreb: în câte Românii trăim, de fapt?

Această stare de națiune sau de societate în fragmente sau de existență a unor stări societale diferite în interiorul aceluiași stat există în mai multe părți ale Europei. În Est, în Balcani, unde statele naționale s-au creat târziu, o astfel de stare e mai pregnantă. În cazul României, chiar mai mult decât în cazul altor țări est-europene, fiecare dintre provinciile multă vreme separate a făcut parte nu numai din arii statale diferite, ci și din arii culturale, confesionale și religioase diferite. Și cred că România e un receptacul care, din fericire, n-a omogenizat mai mult decât trebuie societatea, în ciuda eforturilor mari depuse și în timpul comunismului, și înainte. De aceea, avem o lume central-europeană ușor de recunoscut în Transilvania, o lume răsăriteană, însă cu puternice tradiții occidentale în Moldova și o lume orientală, occidentalizată parțial, mai ales la București, în Muntenia. Și văd în această alăturare de tablouri oarecum diferite, însă realizate de aceiași autori, cu același ulei (care este limba română și tot ce înseamnă virtuțile de cristalizare și raționalizare pe care ți le dă limba, o limbă împărtășită în comun), un mare avantaj. România este și o sumă de realități urbane diferite. De la urbanitate, urbanism, concitadinitate, există o stare de spirit sau un fel de summum al culturii urbane care se numește convivialitate. Există un filosof austriac, din aceeași școală de intensitate a gândirii ca Wittgenstein sau Popper, care se numește Ivan Illich. Acest Ivan Illich, un evreu care a trăit mult în America de Sud, e mai aproape de noi decât Wittgenstein și și-a dedicat întreaga viață reconstruirii modelelor sociale, proiectând o societate a educației fără școli și fără programe. A inventat această noțiune, convivialitatea. Ce înseamnă convivialitate? Illich dă câteva exemple: în loc să spui „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, să spui „cu cât mai bine, cu atât mai bine”. În loc de „ori eu, ori tu”, să spui „și eu, și tu”. În fine, cartea sa, din păcate netradusă în română, merită citită, căci pornește de la reformarea educației, tratează convivialitatea ca instrument de întâlniri și reproducere a modelului bun, a înțelegerii, a armoniei, precum și ca izvor al democrației. Or, eu sunt destul de mirat că România stă încă mai mult sub semnul satului la nivelul motivației culturale de aglutinare, de aculturare, de consolidare a statului, decât sub semnul orașului. Și cultura urbană, din toate punctele de vedere, este o cultură minoritară în România. Pe de altă parte, am înțeles rațiunile de tip Dimitrie Gusti, de tipul refacerii Muzeului Satului și școlile acestea sociologice care studiau satul, pentru că satul era celula de bază, ca să-i spunem așa, a României Mari.

 

„Avem nevoie de muzee ale oraşelor”

E foarte interesant că, în aceeași epocă, în societatea germană, îmi amintesc de Tönnies acum, se făcea o diferențiere de factură socio-antropologică între Gemeinschaft și Gesellschaft. Or, cultura urbană ține mai curând de Gesellschaft, de această relație contractuală pe care o ai cu instituțiile și cu semenii.

Bineînțeles, este o formă de dezvoltare a democrației și de prosperitate de tip occidental. De altminteri, ne apropiem. Practic, noi suntem la mijloc, între Gemeinschaft și Gesellschaft, de fapt, ca să traducem în termeni geopolitici de actualitate, între Occident și Rusia. Pentru că ideea rusă de societate a euroasiaticilor, a existențialiștilor ortodocși mai vechi – interbelici – și mai noi – până la Dughin – este a treia cale, nu Gesellschaft, nu contractualismul occidental, ci obștismul rusesc. Este vorba despre obște, cu relațiile specifice care se găsesc aici și care sunt o altă formă de democrație, valabilă doar la ei.

 

Și care implică o personalizare instituțională, căci, practic, asta se întâmplă în lumea balcanică și orientală.

Asta e. Or, noi suntem între, suntem într-un câmp de tensiune. De aceea trebuie să fim atenți. Dacă aș fi fost ideologul-șef al României, un Dumitru Popescu nou, aș fi depășit normativ cultura rurală prin cultura urbană, inventând, creând fără mari eforturi muzee ale orașelor. De exemplu, în interiorul Bucureștiului este un experiment urbanistic și cultural de primă importanță, „Orașul Alb”, cum îl numește Karl Schlögel, care a scris o carte despre orașele Europei după căderea comunismului, o carte ce începe cu Oradea, în care vede experimentul secesionismului central-european mai bine decât la Budapesta. Iar în mijloc, capitolul cel mai consistent este dedicat Bucureștiului, „Orașul Alb”, care se referă la edificiile acestea cubiste, moderniste de după Primul Război Mondial până la al Doilea Război Mondial, în crearea cărora îi putem regăsi pe Horia Creangă și pe Marcel Iancu, care au proiectat casele acestea simple, Bulevardul Magheru și multe alte lucruri. Dar există și un București populat de burghezia evreiască, liberală, în anii 1920-1930, fiind al treilea oraș din Europa populat de evrei asimilați, după Paris și Varșovia. În acest București sunt străzile Romulus, Remus, Parfumului, între Tribunalul Municipiului București și strada Hristo Botev, strada Speranței. Toate străzile astea sunt cele în care vezi cum s-a întâlnit foarte bine o tradiție a comercianților armeni, greci și bucureșteni, care aveau vile sau case mici, cu grădină, mai suple și tot mai conturate, cu edificiile burgheziei evreiești sincrone. Deci lovinescianismul și tot ce înseamnă sincronismul european, împreună cu experimentele suprarealismului nostru, dar și ale urbanismului, care erau tot forme de suprarealism. Întâlnirile astea arhitecturale ar fi trebuit de mult să transforme o parte a Bucureștiului într-unul dintre locurile vidate de demența ceaușistă, într-un monument al orașului. Avem nevoie de muzee ale orașelor, pe care să le viziteze elevii și oaspeții străini – așa cum se întâmplă în continuare, ca pe vremea lui Ceaușescu, doar la Muzeul Satului –, în așa fel încât să arătăm că suntem o țară și de civilizație urbană. Or, exaltarea ruralității noastre, pe care o deplângea și Adrian Marino în ultima lui carte, apărută postum, nu este nocivă, dar mi se pare o frână. Este o formă de a recunoaște că suntem, că ne încadrăm, că ne plasăm singuri într-un al doilea eșalon. O civilizație europeană și occidentală, în care funcționăm nominal, este o societate a urbanității, a colocvialității, a convivialității, în fine, a democrației imaginative, de tip orășenesc.

 

„Mai săraci şi mai umiliți decât sub propria noastră ocupație nu am fost niciodată”

Tipurile acestea de urbanitate, așa cum le-ați identificat în spațiul mioritic, au creat și un tip specific de raportare civică. V-aș propune să luăm exemplul raportării la națiune. Pentru că avem două modele, chiar și în plan european, modelul herderian, cu psihologia popoarelor, cu ideea de „suflet al națiunii”, și modelul renanian, care merge pe ideea unui naționalism civic. Conjectura mea este că în spațiul românesc este mai prezentă ideologia etno-naționalistă decât cea a unui naționalism al cetățenilor, indiferent de originea lor etnică.

Vă dau întru totul dreptate. Modelul nostru herderian, să-i spunem, e un herderianism degradat, degenerat, pentru că a fost trecut prin ciurul și dârmonul național-comunismului, care este o formă perfidă de modificare a datelor unei paradigme altminteri licite, care era comunismul marxist, prin grefarea unor elemente la fel de licite ale etnicismului național. Și atunci, împerecherea asta cu forța a dat un hibrid foarte periculos, care a modificat pentru multă vreme, din păcate, mentalul românilor, când e vorba despre identitatea lor.

 

Dar e o formulă care își are totuși rădăcinile în trecut. De exemplu, le regăsim foarte bine și în „paradisul interbelic”.

Exact. Acolo însă era vorba despre un etnicism ca liant al noului stat, care nu avea o forță de coagulare prea mare în afara satului, a „eternității care s-a născut la sat”. Asta era, să zic, ceea ce ne unea pe toți, în toate provinciile. Orașele erau sesizate într-o tradiție mai veche, antioccidentală sau conservatoare, dacă vreți, pe care au împărtășit-o și Eminescu, și alții. Erau percepute ca locuri ale experimentelor, nu neapărat democratice și de progres, ci de tensiuni în care capitalul, alogenii, „străinii de neam și de patrie” puneau la cale, vrând-nevrând, tot felul de experimente împotriva adevăratei națiuni, care era reprezentată de sat, de țăran. În plus, majoritatea politicienilor și gânditorilor români, și din Moldova, dar și din rest, aveau o tradiție germană de revoluție conservatoare. Această revoluție l-a făcut pe Bismarck, de exemplu, ca, în momentul când s-a înțeles cu Împăratul Wilhelm I să sugrume social-democrația dizolvând Parlamentul, să inventeze, să formuleze primele legi sociale ale Occidentului, asigurările de boală și de șomaj. În momentul în care voia, de fapt, după multe bănuieli și reflecții, să anuleze social-democrația, să o scoată afară din câmpul politic. Există și la noi această dualitate între o formă de raționalizare sau una de progres, prin excluderea adversarului.

 

Da, asta era, de exemplu, linia junimistă a unui A.C. Cuza, care a dus lucrurile în extrem. Dar avem în aceeași Junime un conservator, P.P. Carp, care, chiar de la tribuna Parlamentului, spunea ceva de genul: „Nu-i mai obidiți și nu-i mai blamați pe evrei. Învățați de la ei”.

Da, mare figură, Carp, la fel ca Maiorescu. Dar ideea este că n-am înțeles prea bine. Fiind o societate totuși permisiv rurală, în care legăturile nu s-au stabilit niciodată, prin clasa de mijloc, între „pătura suprapusă”, cum spunea Eminescu, și țărănime, neexistând acest liant decât în formele incipiente ale imigranților evrei, am trăit într-un fel de fractură și asta i-a făcut pe cei din elite să-și autoreproducă privilegiile și să privească spre clasa de mijloc ca spre un adversar în care îl identificau pe musafirul nepoftit, care strica toată coerența națiunii, iar spre țărănime cu un fel de condescendență, care ținea mai mult de compasiune, de milă, în cel mai bun caz, dacă nu de ignorare totală și de folosire, de instrumentalizare pentru resurse de muncă ieftină. Dar asta s-a întâmplat în toată zona balcanică, nu ne privește doar pe noi. Însă noi avem o mare problemă, spre deosebire de multe țări balcanice care au avut statut de pașalâc. Știm că, acolo unde s-a instituit un pașalâc, au venit turcii și au ocupat integral statul, au decapat complet terenul și au înlocuit elitele locale, rurale, economice cu administratori turci. Asta ce a presupus? Că o administrație străină avea de fiecare dată interesul să devină sau să pară prietenoasă cu supușii. În orice caz, nu avea interesul să fure de două ori, o dată pentru ocupant și o dată pentru ea însăși. Turcul era și la Belgrad, și în Grecia, la Salonic, și la Istanbul. Pe când la noi s-a întâmplat altceva. În numele unei independențe pe care nu știu cât am putut-o operaționaliza și înainte de care nu am fost pașalâc, dar am fost vasali, noi ne furam căciula de două ori. La noi era un fel de intermediar turc ce venea, numea domnitorul, îi lua capul sau îl punea înapoi pe celălalt gât. Pe gâtul celui vechi, un cap nou. Rămâneau elitele politice românești. Marile familii boierești, care erau și elite economice, au rămas în picioare. Interesul nostru era să-l satisfacem pe turc și să umplem buzunarele echipei în funcțiune. Iar asta însemna că ne furam căciula de două ori în raport cu propria societate, pe care o exploatam la sânge și față de care nu aveam interesul să părem prietenoși. Eram noi înșine, fără nici o grijă pentru suferințele din interior, ca să satisfacem tot mai mult stăpânirea. Dădeam voluntar tributul Porții, mai ales după ce câștigam războaie. Interesant este că Troțki a făcut această observație, ca ziarist de război în războaiele balcanice. Locuia la Athénée Palace în anii 1912-1913 și scria o serie de articole pentru o gazetă din Ucraina. Observa ce făceau românii, turcii și bulgarii în războaiele balcanice. A fost primul care a făcut această observație: românii au avut marele ghinion să-și pervertească încă de la început ideea națională, prin faptul că au fost aproape mai răi decât turcii. Și-au secătuit poporul în numele independenței, într-un raport de vasalitate însă și de corupție fundamentală cu suzeranul, pe când ceilalți și-au păstrat tot timpul diferența între ocupantul detestat și „noi”, care nu aveam nici un drept. Din cauza asta, atunci când s-a tras linie de demarcație între ocupant și libertate, lucrurile au evoluat foarte bine. Dar asta s-a întâmplat, culmea, până la Ceaușescu inclusiv. A funcționat același model: în numele propriului nostru mântuitor, care s-a dovedit a fi uzurpator și distrugător, am acceptat tot felul de umilințe, doar-doar rămânem independenți. Mai săraci și mai umiliți decât sub propria ocupație nu am fost niciodată, problema fiind că, după căderea comunismului, spre deosebire de polonezi și de alții, nu am mai putut identifica revenirea la democrație cu cel mai bun motor de restartare a unei societăți, care este impulsul naționalismului câștigat, al naționalismului bun, al patriotismului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe