Ecrane suprapuse

Andrei C. Şerban Publicat la: 29-07-2015

Limitele biografismului brut (necosmetizat sau chiar nepoetizat) exploatat în discursul poetic aduce cu sine o serie de discuții ale căror finalități propun două modalități diferite de raportare: pe de o parte, o poezie extrem de personală riscă să iasă din sfera de receptare universală, marcând un spațiu închis și autosuficient, mult prea detașat prin intimitatea sa, subminând, prin urmare, receptarea obiectivă din partea cititorului; pe de altă parte, exercițiul intimist al unei astfel de poezii își propune să ascundă în subtext o formulă universală, o structură generală de redare a mecanismelor umane prin care cititorul se vede pe sine prin ochii celuilalt.

Cu alte cuvinte, poezia biografistă marchează fie o punere sub semnul provizoratului, fie o descifrare a macrostructurii prin microstructuri, a identificării unui tipar recognoscibil, în ciuda caracterului personal. Această dublă ipostază sau, mai degrabă, riscurile discursului poetic biografist nu sunt trecute cu vederea de T.S. Khasis, care readuce în discuție limita dintre viață și text în cel mai recent volum al său (aparenta naturalețe a vieții), la patru ani după volumul pe datorie și la zece după arta scalpării.

Depășind cu mult parcursul ezitant al poeților care-și literaturizează artificial propriile experiențe, Khasis excelează printr-o tehnică poetică ce intuiește tocmai necesitatea acestei tranziții – dinspre microuniversul propriei intimități spre tiparul general. Elementele discursive care atacă intransigent monotonia cotidianului se completează cu notația reflexivă, surprinzând manifestarea banalului în plin proces de asimilare, la fel cum o picătură de ploaie ce cade într-un lac este captată mai întâi de suprafața lichidă ca o simplă proiecție, ca reflexie, pentru ca abia apoi să urmeze impactul și undele concentrice ale apei. Khasis nu este unul dintre acei scriitori care fac din propria existență o vocație a livrescului, ancorându-se într-o explorare sterilă a banalului ori într-o contrafacere a biografiei, ci unul care, depășindu-și statutul de poet blestemat, redescoperă în miezul hazardului evenimențial puseuri de luciditate, trecerea dinspre tranzitiv spre reflexiv fiind secondată de suprapunerea exteriorului cu intimitatea.

Astfel, pentru Khasis, poezia devine un joc al perspectivei interșanjabile, un exercițiu de focalizare sau un efect produs de suprapunerea a două ecrane prin care acesta privește. Pe suprafața transparentă a primului ecran, cel superficial, se perindă forfota vieții din afară, micile întâmplări, hazardul cotidian, într-o logică necunoscută. Dincolo de această imagine cinetică translucidă se conturează dimensiunile ecranului secund, cel de profunzime, care derulează mecanismele intimității, războiul dinăuntru, alături de armistițiul făcut cu sine însuși. Imaginea din afară se pune în fața imaginii din interior, însă fără a o acoperi. Stratul superficial al exteriorului folosește ca pretext al decodificării procesului intern, intim al confesiunii: „îți aduci aminte primul stol/ de păsări?/ ai întins mânuța/ către cer/ de parcă l-ai fi zărit/ pe dumnezeu/ dar nu erau decât/ păsări/ și/ câțiva norișori/ ce nu știau încotro s-o ia/ (…) iubirea e un efort afectiv desuet/ pretinde o.m./ și înclin să-i dau dreptate/ deși încă mă gândesc la așa ceva/ dar ca la un copac îndepărtat/ pe care îl vezi din autobuz sau ca/ atunci când încerci să-ți înfățișezi/ o formă fizică a/ perfecțiunii”. Confesiunea poetică devine tocmai această mediere între stratul superficial, de o aparentă naturalețe a vieții, și cel profund, al autoscopării, al introspecției: „iată-l: 1,75 m de sobrietate, convingător și decis/ să rupă cu trecutul, decis/ să descopere un dumnezeu personal/ pe care nu-l va împărți cu nimeni.// totul va fi hidos de exact.// mi-am pus bocancii în balcon,/ țigara/ și m-am uitat la porumbeii care zburau de la o fereastră la alta ca/ într-o lume absolut normală”. Procesul de focalizare alternativă, micro-ul care se reflectă în macro, doar pentru a-i deconspira structura într-un ciclu infinit de (auto)reflexii, devine principiul obsedant al volumului semnat de T.S. Khasis, care, printr-o aparentă naturalețe a sondării banalului, ne oferă o lirică onestă dedicată mecanismului intimist, alături de unul dintre cele mai intense volume de poezie ale anului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe