Comoara eternă a copilăriei

Angelo Mitchievici Publicat la: 25-06-2015

Descoperirea unei comori reprezintă una dintre ficțiunile definitorii ale copilăriei. Orizontul de posibilități cu privire la ce vei face cu ea când vei pune mâna pe comoară constituie unul dintre primele exerciții libere de imaginație, care pune față în față suma nevoilor copilărești și cea a dorințelor care stau la coadă pentru a fi împlinite magic.

Corneliu Porumboiu plasează într-o comedie ambiguă acest capital simbolic al „comorii”, care este totodată și imensul dar pe care ni-l face copilăria, acela de a acorda credit deplin imaginației. Felul în care evoluează lucrurile în film are o doză serioasă de neverosimil, acordat însă la diapazonul nu lipsit de finețe al unui rapel psihologic. Costi (Toma Cuzin) este un funcționar la o firmă, activitate rutinieră, lipsită de satisfacții. Are o colegă placidă, un șef moralist, iar acasă, o soție nespectaculoasă. Centrul universului stă în băiatul său de clasa întâi, la care ține foarte mult, pe care îl duce la școală și căruia îi citește povestea lui Robin Hood. Despre Lică (Dan Chiriac), vecinul său care vine să îi solicite o sumă consistentă de bani, 800 de euro, aflăm că a eșuat într-o afacere cu o editură, că are un credit ipotecar pe care nu-l poate plăti și că știe cumva de existența unei comori pe care își propune să o împartă cu Costi în măsura în care acesta face rost de banii necesari pentru un aparat de detectat metale. Rezerva lui Costi se transformă în cel mai scurt timp în spirit de inițiativă și acțiune, reușind să angajeze cu jumătate din preț un specialist care-i însoțește pe cei doi în satul Islaz, în curtea lui Lică și a fratelui său, unde, chipurile, s-ar afla comoara. Motivațiile celor doi sunt diferite, pentru unul este vorba despre o situație disperată, pentru celălalt, despre o aventură, și nu oricare. Tensiunea crește pe măsură ce groapa se adâncește. Tot mai nervos, Lică este dispus să renunțe, însă Costi este cel care perseverează când totul pare un fiasco, cu o foarte mică probabilitate de reușită. În Costi s-a trezit un Indiana Jones, spiritul aventurii și geniul imaginației.

În măsura în care înțelegem resorturile psihologice care mobilizează personajul, avem și cheia comorii. Ceea ce ne propune Porumboiu este redescoperirea acestui sentiment uluitor al miracolului, al posibilității lui, al bucuriei care se transformă în altruism. Pe Costi, un familist convins, viața l-a împins într-un con de umbră fără să-l urâțească. Porumboiu nu-l scoate în lumină plenar, ci lasă să vedem puțin câte puțin din ceea ce se ascunde în el. În discuția cu vecinul se poate vedea reala empatie pentru necazurile celuilalt: l-ar ajuta, dar îl reține grija pentru propria familie. Prin urmare, Costi este un om care știe să asculte. La birou, unde micul său tertip care să-i motiveze absența de la serviciu câteva ore eșuează, este nevoit să intre într-un scenariu străin, cel al adulterului, pentru că motivația reală a vânătorului de comori nu trece testul verosimilității. O face cu stângăcia emoționantă a unui om onest, adăugând un plus de ficțiune pentru a o scoate din încurcătură, din delicatețe, pe colega lui. Cel care îi citește romane de capă și spadă fiului său nu a pierdut ceva din inefabilul basmului, și anume credința în posibilitatea de a împlini un vis, o dorință.

Basmul este povestea exemplară a unui vis împlinit. Însă comoara se va ivi prozaic sub forma unei lădițe metalice în care se află acțiuni la firma Mercedes, realmente valoroase. Dar nu aceasta e comoara și aici se află intuiția lui Corneliu Porumboiu jucată la limită, mizând pe faptul că spectatorul va înțelege personajul și, privindu-i în suflet, va realiza cea mai importantă anamneză: întoarcerea în paradisul pierdut al copilăriei, la grația gratuității, la puterea imaginației de a convoca galaxiile într-un gând. Copilul trebuie să vadă comoara, trebuie să creadă în posibilitatea existenței acesteia și în tatăl său ca erou de basm. Acțiunile sau banii propriu-ziși nu intră în acest orizont al poveștii. De aceea, cu banii pe care-i obține pe acțiuni, Costi cumpără bijuterii de la un magazin de lux (de o mare sensibilitate este scena în care indică bijuteriile ca pe prăjituri!), le ambalează în aceeași lădiță metalică pentru a răspunde convențiilor ficțiunii și i le duce copilului său, lăsându-i pe toți ceilalți copii să ia de acolo ce le place. Nimic ostentativ în acest gest (nici amorsarea unei încărcături simbolice), care este banal și emoționant totodată. Apoteoza este însă dictată printr-o ieșire din cadru cu ajutorul camerei fixate pe un soare luminos, pe un fundal muzical imnic, reflex tandru-ironic, urmat de hitul Live is life al grupului pop-rock Opus.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe