De ce să ne pese de noi înșine?

Ioan Alexandru Tofan Publicat la: 28-05-2015

Cartea lui Daniel Nica (Pastila roșie. Eseu despre moralitate și fericire, Editura Trei, București, 2015, 215 pagini) vine în continuarea unei alte cercetări, mai tehnice, rezultat al studiilor doctorale ale autorului: Etica fără principii? Generalism și particularism în filosofia morală (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013). Această din urmă lucrare pune în discuție normativismul modern prin care subiectul moral se găsește în situația de a uita de sine pentru a putea „funcționa” corect din punctul de vedere al codului impersonal de legi sau norme care îi guvernează relația cu celălalt.

Doi ani mai târziu, problema regulii morale – la o primă vedere, o simplă miză argumentativă a autorului – ajunge să deschidă o serie nouă de întrebări grave, aflate în zona deciziilor radicale ale unui destin: De ce să fim morali? De ce să ne pese de ceilalți? De ce să ne pese de noi înșine? Altfel spus, dacă filosofia morală modernă poate oferi un cod al ființării în lume a omului, ea nu poate să ofere o justificare a necesității de a urma acest cod. Întrebările în jurul cărora Daniel Nica își construiește cea de-a doua carte vizează tocmai acest sol al moralității, presupozițiile ei absolute și mai ales felul în care ea este în măsură să dea chip și culoare unei vieți. Puse brusc, fără prea multe ifose teoretice, întrebările de la început sperie. Aceasta pentru că, odată puse, ele nu pot rămâne în suspensie. Evitarea unui răspuns sau nepriceperea în a-l găsi sunt în măsură să arunce în dezordine felul de a fi al nefericitului care întreabă. Cum să mai acționezi, dacă îți dai seama că nu știi de ce o faci? Pe lângă curajul de a-și asuma un astfel de demers, autorul iese învingător și printr-un alt fapt, acela că are talentul de a parcurge drumul către răspuns evitând un discurs melodramatic, cu false abisuri și metafore încâlcite. Calm, reținut, pe alocuri cu umor, el confruntă problemele invocând autori antici sau mai noi, dar și supunând dezbaterii întâmplări sau dileme ale cotidianului, ba chiar locuri celebre ale culturii populare.

Lecția anticilor („A existat o epocă…”) este că întrebarea kantiană „Ce trebuie să fac?” este, în primul rând, prost pusă. Din umbră îl pândește mândria pe cel ce întreabă sau cel puțin conștiința falsă că ceva trebuie făcut sau, mai mult, că eu sunt acela care sunt ales să o fac. Din contră, o altă întrebare, mai timidă, este: „Cum arată o viață împlinită?”. Edificarea sinelui, căutarea unei tehnici de a fi fericit, în acord cu scopul propriei existențe, face ca morala să se ivească în mod natural din însăși căutarea fericirii. Daniel Nica invocă în acest sens, foarte nimerit, o replică din Oscar Wilde: „Când suntem fericiți, suntem mereu buni, dar când suntem buni, nu suntem mereu fericiți”. Lăsată în epocile din urmă în seama șlagărelor și a serialelor de televiziune, tema fericirii revine în centrul în care se aflase în Antichitate. Personaje precum „înțeleptul practic”, „sfântul creștin” sau cel care își recreează continuu viața sub forma unei opere de artă, fiind indicat de Nietzsche ca supraviețuitor al decadenței culturii europene (preferat de Daniel Nica, după cum mărturisește în carte), sunt în măsură să răspundă la întrebarea „De ce să ne pese de noi înșine?”. Restul sunt consecințe slabe ale acestui răspuns. Căutarea vieții bune, a fericirii ca eudaimonia, este proprie omului, cu universul lui de posibilități și deopotrivă cu indeterminarea lui caracteristică. Ne pasă de noi înșine pentru că altfel nu am fi nimic, conchide autorul. Iar morala, cu legile ei, o găsim pe drum, în mod firesc, prin grija față de noi și prin corolarul ei, grija față de celălalt.

Acest parcurs al cărții, pe alocuri argumentativ, din când în când explicativ, dar de fiecare dată personal, edificator, conduce în final la o dublă evidență. Fericirea este, de fapt, un produs al conștiinței treze, asumate, riscându-se permanent pe sine, nicidecum al ignoranței. În același timp, moralitatea este un exercițiu al libertății, nu un efect al constrângerii. În ambele cazuri, simțul comun și iluziile „adevărurilor prefabricate” operează mistificator, iar „pastila roșie” pe care o oferă Daniel Nica (aluzie la episodul inițial din filmul Matrix) are rolul de a le pune în discuție și de a deschide posibilitatea creării de sine, posibilitate care este, mai mult decât orice actualitate, o sursă de responsabilitate.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe