Poveste cu Tom Banwell, pălării, păpuși și Steampunk

Adina Scutelnicu Publicat la: 06-05-2015

Măștile lui Tom Banwell nu sunt pentru cei slabi de înger, după cum nici curentul artistic Steampunk, în care s-ar încadra, nu este unul tocmai popular. Dar, fie că te îndrăgostești de ele, fie că le găsești ciudate sau înfiorătoare, îți atrag atenția. Sunt originale, sunt expresive, sunt altceva. Tom Banwell însuși este un artist complet ieșit din tipare. A studiat sociologia la Berkeley, California, dar preocupările sale pentru artă i-au deviat traseul științific, l-au făcut să trăiască pentru a crea. Arta a devenit în timp un mod de viață. A testat tot felul de tehnici artistice, a folosit tot felul de suporturi; a desenat, a pictat, a sculptat în lemn și în alte materiale, a imprimat prin tehnica batik (o procedură de imprimare cu ceară fierbinte asemănătoare – dacă nu chiar identică – cu cea folosită în Bucovina la împistritul ouălor), s-a ocupat de sticlărit și de sticlă fuzionată, a făcut fotografii, trofee, pălării și păpuși… Mai ușor ar fi de spus ce n-a făcut. Cea dintâi mască, realizată în 1977, a fost a Bestiei din Frumoasa și Bestia (ulterior, aceasta a fost cumpărată de un regizor și folosită într-un film). A fost urmată de o mască Zanni. Începuse călătoria artistică ce urma să dureze o viață și avea să dea identitate lucrărilor semnate Tom Banwell.

Viața lui Tom Banwell a fost un lung șir de iluzii și decepții, de redescoperiri și reinventări. „După ce am terminat facultatea, în 1970, nu prea mi-am bătut capul să-mi găsesc o slujbă full-time în domeniul pe care mi l-am ales; în schimb, mi-am concentrat eforturile pentru a produce suficiente produse de artă vandabile. M-am mutat din Berkeley în vecinătatea Oaklandului, unde chiriile erau mai ieftine, și am nimerit la doar câteva blocuri distanță de o zonă industrială în care se afla și o fabrică de mobilă. În tomberoanele de acolo am găsit o mulțime de piese de lemn deteriorate, precum și resturi de Naugahyde, o piele sintetică folosită la tapițat. Îmi amintesc de o mulțime de materiale verde-mazăre și oranj, din care am făcut niște pălării fistichii. Materialul are o rigiditate oarecum similară pielii, iar aceasta a fost prima mea incursiune în proiectarea și lucrul cu acest tip de material”, ne-a povestit Tom.

 

Agonii și extaze antreprenoriale

Doi ani mai târziu, și-a luat prietena, pe Dee Dee, și s-a mutat în Tahoe City, într-o locuință pe care au împărțit-o cu încă patru persoane. În subsol, unde și-a amenajat un atelier, migălea prin tehnica batik tot felul de produse, dar vânzările erau rare și inconsistente, așa că Dee Dee, plictisită să-l tot sprijine financiar, l-a părăsit. Abandonat și oarecum debusolat, Tom s-a împrietenit cu Joe Morasco, proprietarul unui magazin neconvențional (ca să nu zic de-a dreptul hippy, cu mărfuri… psihedelice, așa-numitul head shop), care vindea și articole din piele. A început așadar să facă haine și pantaloni din piele, poșete, curele și portofele. A urmat o călătorie pe un vas în Caraibe și Insulele Virgine, care i-a schimbat optica, așa că la întoarcerea în Tahoe City s-a apucat pe cont propriu de pielărie. Nu pentru mult timp însă, fiindcă își dorea de multă vreme să facă mobilier personalizat. Tom s-a mutat din nou, de data aceasta în zona golfului, în Walnut Creek, unde, după căutări zadarnice la producătorii locali de mobilă, a reușit să se angajeze la Diablo Mobilier, unde recondiționa piese de mobilier, cu speranța că va ajunge cândva să învețe să facă mobilă. N-a fost să fie; după un an a fost concediat pentru că punea bețe în roate bunului mers al afacerii. Având o grămadă de timp la dispoziție, Tom a mai făcut câteva căști din piele „doar de amuzament”. Dar să fii șomer nu era deloc amuzant, așa că și-a pus căștile (de viking și de dragon) într-o cutie mare și a bătut la poarta unui producător local de articole din piele. A fost angajat imediat. În scurt timp, producătorul a deschis un al doilea magazin, în Jack London Village, unde Tom a fost delegat ca unic reprezentant. Însă centrul comercial în care se afla magazinul abia fusese deschis, vânzările nu erau tocmai de top, timp liber era berechet, așa că Tom putea să-și realizeze propriile creații. După un an, în magazin a apărut un transport de pălării făcute manual, dar cu un design cam sărăcuț. I-a arătat patronului hibele și i-a spus că poate face o marfă mai de soi. Într-adevăr, pălăriile realizate de Tom arătau mult mai bine și au început să se vândă cu succes. Între timp, Tom Banwell s-a căsătorit cu Monika și așteptau deja și primul copil, așa că au considerat că este timpul să-și deschidă propria afacere. S-au mutat la poalele munților Sierra Nevada, în Green Valley, unde au început să confecționeze pălăriile Igor din piele, în stil western. Tom a luat o mostră și a dus-o la San Francisco, unde a prezentat-o proprietarului unui showroom. Acesta a luat pălăria și le-a arătat-o unor doamne, și ele proprietare de magazine, spunându-le că este un produs nou, pe care tocmai a început să-l fabrice. Cele două doamne au fost mai mult decât entuziasmate: au făcut câte o comandă fermă, așa că proprietarul showroomului i-a spus lui Tom că este de acord să-i vândă pălăriile. Afacerea a mers bine, Tom și-a angajat câțiva oameni, iar brandul Igor a început să se distribuie pe întregul teritoriu al Statelor Unite. Numele a fost schimbat din Igor în Cornerstone Hatworks, ca să fie luat mai în serios, și vreme de patru ani lucrurile au mers bine. Piața însă a început să fie inundată de produse asemănătoare și Tom a simțit că afacerea sa urma să se ducă de râpă. În 1980 a vândut tot și s-a reapucat de prelucrarea lemnului. Din păcate, vânzarea nu era cu banii jos, plata urmând să se facă eșalonat, lunar. Însă piața pălăriilor s-a prăbușit, plățile lunare au fost sistate, iar familia Banwell a început o viață pauperă.

 

Sinusoida reușitei

În 1984, Tom a descoperit că rășina de uretan poate fi turnată în forme de silicon astfel încât să arate ca lemnul, găselniță care l-a propulsat într-o nouă întreprindere. Doi ani mai târziu, a deschis împreună cu un partener o fabrică de păpuși, Banwell Wolfe, care a scos pe piață un întreg popor de elfi, vrăjitori, gnomi și Moși Crăciuni. Dar mersul afacerii a început să se încetinească, iar Tom prefera să vândă componente altor fabricanți de păpuși sau artizani. În 1999 și-a cumpărat un Mannetron, o mașinărie care-i permitea să facă obiecte mai mari din uretan, iar Tom a început să fabrice trofee personalizate. Clienții lui erau întreprinderi mari, cu bugete pe măsură și a urmat din nou o perioadă liniștită financiar, în care a putut să revină la pielărie. De data aceasta, a început să facă măști. A găsit pe internet un grup de artiști cu preocupări comune, dar și un site de vânzări. În 2008 a deschis un magazin Etsi, iar măștile lui au început să se vândă ca pâinea caldă. De atunci, lucrurile au mers din ce în ce mai bine. Căutările s-au încheiat, pălăriile, elfii și trofeele au zburat, iar Tom și-a găsit identitatea artistică. Începea Perioada Steampunk. Cu origini în subgenul literar al ficțiunii și științifico-fantasticului, Steampunk (termen apărut în 1987) include acum moda, tehnologia și designul. Ea generează o viziune postapocaliptică a unei lumi fantastice, populată de personaje trăsnite și mașinării monstruoase și inspirată din perioada mașinilor cu abur industriale, și chiar o subcultură dezvoltată din ficțiunea estetică Steampunk, ficțiunea victoriană și designul Art Nouveau. Măștile Steampunk concepute de artistul Tom Banwell au combinat imaginația sa debordantă cu învățăturile pielarului și ale fabricantului de trofee din rășină. Prototipul a fost masca împotriva ciumei a medicului, realizată în doar cinci zile, lucrare intitulată Dr. Beulenpest. A urmat Ichabod, denumire cu conotații biblice, dar cu sensul de bază derivat din aceeași mască împotriva ciumei. De data aceasta, execuția a durat 11 săptămâni. Tom a continuat cu o serie de măști intitulate Miasma, dotate de această dată cu ventilatoare și oculare cu lentile, uzând și de o tehnică specială de întindere a pielii pentru creșterea efectului vizual. Pentru finalizarea celei dintâi măști Miasma a fost nevoie de un an și jumătate. În momentul de față, lucrările lui au ajuns în muzee, în colecții particulare, dar și pe podiumurile de modă, ca accesorii de lux. „Este greu să explic de ce îmi plac acest gen de lucrări, fiindcă n-am stat niciodată să analizez asta. Pur și simplu îmi place și mă face să mă simt bine”, spune Tom. „Am auzit și opinii potrivit cărora arta mea este înfiorătoare și perversă, dar nu-mi pasă de aceste comentarii; eu iubesc arta la limită, cea care te face să spui: „Oau!”. Dacă tu crezi că este înfiorătoare, atunci, ei bine, arta mea nu este pentru tine. Eu doar mi-am urmat calea și mi-am găsit varianta optimă de exprimare. Și cred că asta este cel mai important”, ne-a mărturisit Tom Banwell.

 

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe