Cântec de leagăn pentru ca mortul să adoarmă (Alfred Jarry)

Șerban Foarță Publicat la: 05-05-2015

Stafia marelui portret

solar pe-ntunecat tapet,

 

spre pufu-n care, indolent,

zac eu, ridică-și fruntea, lent.

 

Oh, albul unei frunți lunare,

a mea, sub stele septenare!

 

Muralul frunții mele chip

m-a supt de sânge ca pe-un șip.

 

Mi-adulmecă,-n gâtlej și-artere,

vampirul izuri deletere,

 

pe când păianjenii-s armate

pe degetele-mi descărnate,

 

și-mi fac mitene pe măsură

din voalul lor de pânză sură.

 

Și, fi’nd de parcă aș avea

în gât un zvon de cucuvea,

 

n-àud suveicile de doliu

ce lumânărilor lințoliu

 

le țes. – Ca fluturii,-n cutreier,

feștilele cu-arìpi de greier,

 

se-așază pe câte-o petală

de prapure, cu floarea pală.

 

Elitra galbenă,-n volane,

a lor, aduce a olane,

 

pe când din calmul, în amurg,

plafon plat lacrimi mari se scurg…

 

Pot, oare, oasele-mi intacte,

în cărnării nemaicompacte,

 

să dăinuie până la ora

când trupul luptă-se cu sora

 

lui, moartea – sufletul, prin carne,

putând să-l vezi ca prin lucarne

 

sau ca prin ochiul de meduză…

Ești prins în liota ursuză

 

de sepii care, dând din mâini, e

emblema zilelor de mâine.

 

Miezul feștilei dă să moară,

ca o clepsidră ce-mi măsoară

 

timpul rămas. Vagi Avsalomi

spânzură ca de niște pomi

 

de draperiile de voal.

Când, iată,-n perini un mic val

 

ca dâra melcilor de umed,

să-l ling cu buzele, mă-ncumet,

 

și,-n nări, las cât mai mult să-i stea

parfumul vag de albăstrea.

 

De grei ce sunt, nu-mi simt genunchii,

pe când mă descopciez din unghii,

 

și mă lărgesc ca un costum

prea strâmt, în patul meu postum –

vestmânt ce-ar flutura-n rafale

de clopote duminicale.

 

Lenți clopotari cu mână ciungă

vor trage clopotele-n dungă…

 

Sub norii ca o sumbră cască,

vezi limbi străine cum se cască…

 

În cerul fără nici o rază,

sub văluri, Sfântul Chip radiază…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe