Poeme

Cristina-Monica Moldoveanu Publicat la: 05-05-2015

soră și atât

 

ședeam smirnă în biserică 
împreună cu o femeie peste care căzuse lumina 
mă întrebam de ce unele poartă nume de zi 
și altele de noapte 
de ce rămân în piatră ca sculpturile 
toate cele cu care mă înrudisem 
fiindcă nu aveam o soră adevărată

aș fi vrut să îi vorbesc 
nu despre filozofi cum mărturisisem unui preot
ci despre mușcata mea roșie ca în pridvorul mânăstirii
despre lumina care trecea prin petale și perdele 
și în definitiv de ce nu 
despre floarea de ceapă ca un glob imperfect 
și despre atâtea alte lucruri frumoase
cum sunt frunzele de fasole ca niște inimi 
lipindu-se de mine într-o grădină mică
simple indulgențe ale vieții

în jurul casei 
pretutindeni era tot mai curat 
mai liniște 
viața trecuse ca o călugăriță îmbrăcată în negru 
fără cusur 
viața mă trăise

 

 

15 făurar

 

baloane de gumă de mestecat broscuțe mecanice numărători cu bile scrisori pe hârtie parfumată motocei pentru pui de pisică moș crăciun de ciocolată ștampile cu girafe ponchouri cu ciucuri ochelari de pirat abțibilduri cu inimioare fosforescente ocarine din lut acadele curcubeu

 

atunci era liniște dacă râdeam

 

fetița care privește soarele printr-o frunză mare nu mai crește

sânii ei sunt ca petalele de magnolie

când se scutură rămân norii nemișcați între crengi iar soarele e mic ca un ochi roșu de porumbel alb

 

păpușile din coceni de porumb nu dorm niciodată

părul lor mătăsos devine tot mai întunecat și aspru

păpușile din porțelan care plâng la cheie învață să danseze step în pantofi de lac

 

mi-am ales o floare și am creat lumea după chipul și asemănarea ei

acum e liniște chiar dacă plâng

 

 

când plouă cineva mă uită

 

când plouă mă plictisesc de tot ce se mișcă

în afara frunzelor care tremură lângă geam

detest farurile roșii ale mașinilor

bicicliștii întârziați copiii sub prima lor umbrelă

cu zâmbete de hoți nevinovați

perdelele vecinilor trase la repezeală

trecătorii refugiați sub copertina cafenelelor

sunt geloasă pe sâmburele de lumină

din ochii pudelului alb scos la plimbare

aș vrea să stea totul în afara ploii ca în portretul bunicii

cu genele nemișcate

unde doar andrelele se ciocnesc una de alta

iar ea vorbește din vârful buzelor

ca și cum ar ști că m-am ascuns sub masă

 

mă gândesc că tocmai acum altcineva uită de mine

habar nu au în ce colț al amintirilor stau pitită

uitarea este mai simplă decât ploaia

precum o rugăciune citită de la amin spre început

 

 

lămâia din paharul de ou

 

femeia mică de la mansardă stă picior peste picior cu bigudiurile

de plastic roz ore în șir. viața i se învârte ca mosorul pe mașina

de cusut. doarme îmbrăcată în capot cu flori în camera cu tapet

înflorat și carpetă second-hand imitație de iarbă tomnatică. fierbe

ceaiul de tei și macaroanele de post la reșou sau cu fierbătorul.

își spală părul cu șampon cu extract de urzică. o dată pe lună merge

la magazinul central să vadă modele noi de rochii apoi citește

fotografie de grup cu doamnă la miezul nopții. în sertarul unei comode

vechi ține ascunsă o pereche de mănuși de dantelă culoarea pielii

parfumate. le poartă când bate vânt de primăvară. pe etajera din

bucătărie se usucă o lămâie cu coaja rasă într-un pahar de ou.

 

 

grup primar

 

erau un soi de oameni care bat din inimă 
ca dintr-o coadă de pește 
plesneau viața doar din când în când 
zâmbeau cu buzele în linie dreaptă 
râdeau fals ca și cum încercau o monedă între dinți 

ea spărgea rar farfurii ieftine 
el împușca rar ținte în parcul de distracții 
ea avea arsuri de la înălbitorul de rufe 
el se tăia mereu cu lama de ras 
ea folosea cremă nivea
el dormea în indispensabili

era mereu ceva foarte important 
precum cutele în plus ale feței de masă 
totul trebuia să fie întins și neted
impecabil 
ca o șosea pentru trafic accelerat

când se certau se jucau de-a ariciul și vulpea
apoi schimbau rolurile între ei
erau doi oameni într-o mașină dacia
vreme de un sfert de secol

 

 

munci și nopți

 

număr pastilele de stomac pastilele de inimă și de somn 

în fapt de seară când viața crește ca o floare cu nectarul prea ascuns 

pentru care nu s-au inventat încă gâze 

aș vrea să vindec lumea mea de nesiguranță cu pilule 

și apă de la supermarket în sticle de plastic pe care scrie 

foraj la mare adâncime 

 

poate că frunzele care tremură se vor aduna între ele 

precum o fată frumoasă își încrucișează brațele peste sâni 

e frig domnița mea cu obrajii de piersică albă 

mai toarnă-ți un ceai ca chihlimbarul din samovarul din trenul rusesc 

rogu-te fii un pic mai tânără 

cel puțin până în ziua în care vei duce lipsa durerii de azi

privește lumea este un adagio 

oamenii rămân la fel și după ce vulcanii nu mai sunt

 

încă o iarnă în care încolțesc cartofii într-un colț al bucătăriei 

încă o sărbătoare în care totul e strălucitor și viu precum lumina 

în noapte

 

 

l’important c’est le rien

 

stătea cu mâinile căzute din umeri cu umbra ei făcând cruce cu umbra platanului de pe champs-élysées

aștepta pe banca de lângă wc-ul public din parcul palatului schönbrunn

gonea cu genunchii strânși pe bancheta economică din autocarul neaerisit

printre vechiturile europei apusene și de mijloc

cum era și viața ei

se regăsea pe sine doar în posturi interzise cu fereastra hotelului de mâna a treia deschisă spre un zid orb

un zid alb și curat

dosul altei clădiri așa fusese totul

ținea minte fiindcă citise carte după carte până când lumea era plină cu palimpseste

de câte ori desfăcea un alt sul literele fugeau unele peste celelalte

 

ea tot mai cânta în gând aria normei

descoperise că poate să cânte în gând fără cuvinte și în sfârșit înțelesese misterul compozitorilor fără auz

taina numirii stelelor sau străzilor unei metropole

acum când putea să își imagineze corect în time lapse etapele înfloririi unui trandafir

 

se vedea în sala de bal cu oglinzi acoperind tavanul

la brațul inginerului afon care dansa tango mecanic și perfect

ca rotițele unui ceas în buzunarul lui dumnezeu

ea își pregătea minuțios pașii ca pe un proiect tehnic și călca mereu greșit

el o ținea tot mai strâns și spunea că toate femeile au dansul în sânge

 

dar ea știa că nu

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe