Antisemitismul – din nou sau mereu?

Dan Pavel Publicat la: 26-03-2015

Atacurile ucigașe antisemite din Copenhaga reprezintă un șoc pentru cei care au studiat istoria Holocaustului. Danemarca a fost marea excepţie dintre ţările ocupate de naziști sau colaboraţioniste cu nazismul în privinţa participării la „soluţia finală” în „problema evreiască”. De la vlădică la opincă, de la simpli pescari și marinari la familia regală, de la ţărani și muncitori la aristocraţie și elita industrial-financiară, întreaga societate daneză s-a opus cererilor naziste de a-i trimite pe evreii danezi în lagărele de exterminare.

Cărţile și studiile dedicate acestei excepţii sau înţelegerii ei în contextul în care toată lumea a participat la perpetuarea acestor crime de război și crime împotriva umanităţii sunt de-a dreptul senzaţionale. România a fost printre ţările colaboraţioniste cu nazismul, iar la Holocaust a participat benevol. Condamnarea și executarea mareșalului Antonescu drept criminal de război nu au fost doar simple răzbunări ale ocupanţilor sovietici împotriva unui fost adversar redutabil. Or, Danemarca a refuzat să omoare fie și un singur evreu sau să le permită altora să o facă.

După atacurile din Danemarca (și Franţa), premierul Benjamin Netanyahu le-a adresat evreilor din toată Europa chemarea să se stabilească în Israel, pentru că antisemitismul a atins cote insuportabile. Antisemiţii, ca și antiamericanii, obișnuiesc să își camufleze paranoia sub masca criticării „administraţiilor” de la un moment dat din SUA sau din Israel. Oricât de detestată ar fi „administraţia” lui Bibi, el are dreptate când trage un semnal de alarmă privind creșterea antisemitismului în Europa. Sunt institute de cercetare ce au semnalat acest lucru în ultimii șapte-zece ani. Marea problemă este următoarea: antisemitismul a crescut din nou sau a fost mereu ridicat? Când spun „mereu”, mă refer la ultimii două mii de ani, cel puţin.

Cine citește cele patru volume ale lui Léon Poliakov, Istoria antisemitismului, ajunge la concluzia că antisemitismul a fost mereu ridicat în Europa, chiar și după Holocaust, în ciuda procesului de la Nürnberg și a altor procese împotriva celor care au perpetuat democidul nazist. Cel puţin la nivel oficial însă, dar oarecum și la nivelul societăţii civile (mediul de susţinere a antisemitismului și a crimelor) a existat conștiinţa că antisemitismul este abominabil, iar în ultimă instanţă conduce la crimă. Oficial, antisemitismul părea să se fi diminuat. S-ar putea scrie cu ușurinţă un al cincilea volum, dedicat antisemitismului post-Holocaust. Ca și în perioada interbelică, partidele radicale ale dreptei și ale stângii sunt deopotrivă antisemite. Extrema dreaptă este simultan antisemită și antiislamică, în vreme ce la extrema stângă antisemitismul se combină cu susţinerea cauzei palestiniene sau „justificarea” atacurilor din 9/11. În subsidiar, a cauzei arabe ori islamice, care merg până la exprimarea explicită a cerinţei de distrugere a Israelului și exterminare a evreilor. Nu degeaba a apărut sintagma islamo-fascism (despre care voi scrie cu proxima ocazie). Ciudăţenia este să vezi stângiști europeni care se aliază cu radicali islamici care propagă slogane ce par scoase direct din Mein Kampf.

Chiar sunt curios cum vor evolua/involua lucrurile după atacurile de la Charlie Hebdo, din Danemarca și dacă ameninţarea fundamentalismului islamic (care își propune explicit convertirea sau exterminarea creștinilor, ca și a evreilor) va schimba ceva din noua dinamică a antisemitismului. Ipocrizia anumitor occidentali (europeni) a mers până acolo încât s-a negat corectitudinea aplicării de către State Department a atributului „terorist” unor organizaţii care se ocupă cu așa ceva și sunt violent antisemite. Am văzut din nou atacuri ale terorismului islamic în Europa și (din păcate) vor mai fi. Nu am văzut niciodată atacuri teroriste evreiești. Și atunci cum se explică nivelul mult mai ridicat al antisemitismului faţă de antiislamism?

Când au început manifestările organizaţiei antiislamiste PEGIDA, ele au fost întâmpinate de contramanifestaţii. Ambele sunt „normale” în democraţiile liberale, care garantează libertatea cuvântului și a adunărilor politice. Suspect mi se pare că nu vedem manifestaţii împotriva antisemitismului. Cu toate că antisemitismul este „din nou” în creștere. Sau poate că nu le vedem tocmai pentru că antisemitismul este și a rămas mereu ridicat. Și cum să protestezi împotriva a ceva care este permanent și care ţi se pare normal?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Nu aș putea spune cu exactitate dacă editurile organizează angajat, dar într-o manieră subtilă o ripostă la adresa tensiunilor...
„Suferă de o cronică lipsită de umor și de absența radicală a spiritului autocritic”; „e statuar, inflexibil,...
Institutul francez din Iași a găzduit, la mijlocul lunii iulie, un eveniment expozițional inedit pe scena de artă vizuală locală...
Expoziția Iași – Capitală regală, dispusă pe simezele Muzeului Municipal din Iași în perioada iunie-iulie...
Deși nu s-a aflat printre filmele premiate anul acesta la TIFF, filmul lui Marc Crehuet El rei borno (Regele cu un...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral