Tradiţii şi obiceiuri englezeşti: cum să-ţi vinzi nevasta

Teodora Manea Publicat la: 26-03-2015

Pentru că e primăvară și tot felul de evenimente precum Valentine’s Day, Dragobetele, 1 și 8 Martie, Ziua Mamei etc. trezesc natura și gleznele la viaţă, hai să reflectăm la mama natură și la mama mamei naturi: Femeia. Femeia este centrul universului, simbolul etern al vieţii și continuităţii și nici măcar nu am nevoie să demonstrez asta. Este clar. Dar între poziţia metafizică de netăgăduit a femeii și dis-poziţiile ei sociale se găsesc o mulţime de hârtoape existenţiale.

Societăţile nu sunt prietenele femeilor. Ba sunt mai prost plătite decât bărbaţii, ba acoperite ca niște colivii cu papagali enervanţi, ba exploatate, ba revoltate. Ba cu locuri de parcare speciale, ceea ce nu sunt prea sigură că ar fi un compliment… În unele societăţi, chiar li s-a tăiat limba. Da, știu că uneori vorbim prea mult, dar nu la asta mă refer. Mă refer la faptul că ele nu au un cuvânt cu valoare legală. Pentru ele trebuie să vorbească un soţ, un frate, un tată sau alt purtător de bărbi și încredere.

Biata Eva. Dar măcar câteva sărbători din ce în ce mai internaţionale fac vânzare pe laitmotivul iubirii și fecundităţii. De Valentine’s Day, supermagazinele au transpirat de inimioare, de la cele de plastic umplute cu căpșuni la cele de ciocolată cu funde roșii lascive. Întâlniri, cine romantice, ieșit la cinema pentru 50 de umbre. Flori și felicitări, danteluţe și mătase roșie. E așa de celebrată iubirea asta, că dă de bănuit…

Empedocle sau alt grec bătrân și fără datorii externe spunea că iubirea și ura mișcă tot universul. Iubirea leagă în bine și în rău. Femeia care se pierde pe sine în incandescenţa romantică devine fericită în rochii de bezea: o mireasă. O nevastă cu o carieră de împerecheat șosete și răsfirat prosoape la uscat. Copii, diete, celulită, reţete, griji, sforăială. Plictiseală, agonie. Ură. Femeia căutată, femeia celebrată. Femeia prinsă, femeia dezamăgită, femeia singură, femeia uscată, femeia acră.

Pe vremea în care divorţul era un lux prin Insulele Britanice pe unde zburdau clasele de jos, o metodă mult mai bună de a scăpa de o nevastă enervantă era să o vinzi. Adică o luai frumos cu un lanţ de gât, în jurul taliei sau al încheieturii (depinde de cât de nărăvașă era!) și o scoteai la mezat. Ăla care dădea mai mult putea să o aibă. La fel puteai vinde și copiii, dacă îţi stăteau în cale!

Femeile mai descurcăreţe aranjau să fie cumpărate de amanţii lor. Ceea ce arată că, până la urmă, nu erau vândute chiar degeaba de soţii răi și asupritori! Nu zic că uneori erau vândute pur și simplu din sărăcie, pentru că nu vreau să afectez imaginea UK în RO sau să încurc cutiile cu stereotipuri și să opresc migraţia făcând planul guvernului la menţinut rasa roză britanică. Și cum UK a fost mereu un stat cu domnia legii, chiar guvernul putea să confiște nevasta, dacă bărbatul murea cu datorii și fără moștenitori. Bugetul local se putea umple și cu neveste de vânzare. Ca și pe eBay, e destul să găsești doi fraieri ca să crească preţul.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral